M-am intrebat deseori ce se afla in spatele acestei atitudini, intr-o masura, irationala, atunci cand, in fond, este vorba de una din putinele figuri emblematice ale Romaniei cu trecere in lumea intreaga. Si, incep sa am convingerea, pe zi ce trece, ca „pacatul original“ al lui George Enescu este acela de a nu fi fost, a nu fi nici astazi, considerat unul de… „ai nostri“. Pe scurt, cu expresia consacrata, greu de inteles pentru straini, de „a nu fi mancat salam cu soia…“.
Enescu nu s-a lasat nici mort furat de autoritatile romane ce nu il convinsesera sa se intoarca in tara la inceputul anilor ’50, in ciuda Potemkiniadei promisiunilor ce i s-au transmis. Iar astazi, ca „represalii“, nimeni nu ii ingrijeste mormantul de la Paris. Furate, gratie agilitatii Securitatii, au fost bunurile sale dupa moarte, impartite, unele, intre maini diverse, altele ramase pana astazi neinventariate si, in ultima instanta, greu accesibile cercetatorilor la Muzeul din Bucuresti. Nici vorba de un Institut de cercetari, de muzicologie, „G. Enescu“, asa cum au facut polonezii pentru Chopin, ungurii pentru Bartok etc. Enescu a fost bun, timp de decenii, pentru slujbe de tamaieri si inaltari de coloane de fum patriotard, pentru plimbari in Occident pe banii statului, pentru afaceri cu „brand“-ul lui, pentru „actiuni culturale“ punctuale peste hotare si… cam atat.
Asa se face ca nici pana astazi in Romania nimeni nu a luat initiativa sa realizeze o editie completa pe disc, adunand marturiile din arhivele radio din tara si din strainatate, sau un corpus al scrierilor ce il privesc (nici macar Corespondenta nu i s-a publicat integral), asa se face ca, din 1971 incoace, nimeni nu a mai reactualizat si publicat intr-o limba de circulatie internationala marea Monografie, foarte meritorie la timpul ei, dar azi, firesc, datata, depasita, intocmita atunci de cei ce l-au cunoscut si pretuit cu adevarat.
Asa se face ca astazi unii sunt brusc preocupati de ceea ce ei numesc „colaborarea“ lui George Enescu cu autoritatile comuniste dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial si nici un muzicolog nu ia initiativa sa-i combata, sa-i apere figura de aceasta impietate, nedreptate suplimentara.
Nu de mult am regasit scriptul unei emisiuni a Monicai Lovinescu la Radio Europa Libera, care, in 1967, semnala insemnarile muzicologului Bernard Gavoty din Mon carnet de notes, publicat periodic in revista pariziana „Musica“. Gratie unei violoniste franceze, Elsa Grether, interesata de muzica lui Enescu, am putut citi zilele trecute, in original, textul celor doua pagini ale lui Gavoty, intitulate „Au pays d’Enesco“ (de altfel republicate, confidential, si in Romania, prin 2005).
Ele se refera la volumul Amintirile lui George Enescu, publicat de Gavoty la Editura Flammarion, in 1955, pe baza selectiei operate de Enescu insusi dintr-un serial de convorbiri radiofonice difuzate in 1951. Desi, in toamna lui 1955, Editura Flammarion raspunsese favorabil unei scrisori a lui Viorel Cosma pentru traducerea unor extrase si, posibil, a intregii carti, aparitia Amintirilor in limba romana a trebuit sa astepte aproape 30 de ani. Vina intarzierii, dadea de inteles acum cativa ani muzicologul amintit, i-ar fi apartinut lui Romeo Draghici, directorul Muzeului Enescu, bun prieten al compozitorului.
Dar, citit astazi, textul lui Gavoty sugereaza altceva. In 1966, o versiune „prescurtata“ a Amintirilor aparuse la Moscova si, probabil, stimulate de eveniment, autoritatile de la Bucuresti au vrut sa urmeze exemplul „fratelui“ de la rasarit. Numai ca „amabilul meu traducator“, scria Bernard Gavoty, fusese deranjat de o serie de afirmatii ale lui Enescu si ceruse interventia cenzurii. In acest context, Gavoty a intreprins o „calatorie fulger la Bucuresti pentru a regla o afacere de drepturi de autor“.
La Bucuresti, dimineata, Gavoty a vizitat Muzeul Enescu. Apoi, „o intreaga parte a dupa-amiezii trece cu amputarea uneia din cartile mele consacrate lui Enescu, de frazele «primejdioase» care l-au alarmat pe amabilul meu traducator. Sunt singur in fata a doi functionari romani, foarte politicosi, dar indispusi de incapatanarea mea. Capitolul care le atrage atentia este cel care se ocupa de cele doua razboaie mondiale“.
Ce il deranjase pe traducator pentru a cere cenzurii sa-l convinga pe Gavoty sa dilueze continutul spuselor lui Enescu? „Este, intr-adevar, necesar de mentionat numele suveranilor ce au domnit in 1914? Poporul roman nu a retinut decat amintirea crimelor sau a defectelor lor: ei sromaniit nu inteleg… Obiectez ca Enescu a fost prietenul personal al regelui Mihai; «Snobisme, draga Domnule, ati spus-o singur…» Trebuie oare mentionata zdrobirea Romaniei de catre URSS? «Credeti-ma, ar fi nepoliticos fata de prietenii nostri sovietici; de altfel, a fost vorba mai curand de o cucerire pasnica… ».“
Fraza aleasa de Enescu in varianta scrisa a Amintirilor suna aproape benign: „Se stie ce s-a intamplat cu tara mea, in cele din urma dominata de U.R.S.S. In ce ma priveste, am vrut sa raman fidel principiilor mele, sentimentelor mele, unei traditii cu care nu am vrut sa rup. Parasindu-mi tara natala, am spus adio multor lucruri…“. Bernard Gavoty comenta in Carnetul sau de note: „Democratie populara, cate victime sunt arse pentru gloria ta, cate lucruri puerile se comit in numele tau!“. Iar apoi, incheindu-si notatiile despre Romania si Enescu: „Print in inima si prin talent“ – deviza forjata pentru gloria lui Liszt i se potriveste bine lui George Enescu. „Dar, vai!, urechilor socialiste cuvantul «print» le suna dureros!“
Astazi, ca si in 1966, unora dintre urechile postcomuniste pana si ideea de a-i prelungi memoria le suna, vai, plicticos! In fond, nu a fost unul „de al nostru…“.
Galerie foto
