Alexandros Avranas s-a nascut in 1977 si a ajuns la cinema dupa ce a studiat mai intai sculptura. A debutat in 2008 cu Without, lungmetraj care a luat patru premii la Festivalul de la Salonic. Anul trecut, Miss Violence primea patru distinctii la Venetia, printre care Premiul de regie si Cupa Volpi pentru cel mai bun actor (Themis Panou). E genul de film la care te uiti tot mai ingrozit si pe care nu doresti sa il mai revezi vreodata, desi recunosti ca e foarte bun. E filmat elegant si auster, cu cadraje care prind personajele ca intr-o rama-inchisoare chiar si cand sunt filmate de la distanta, cu miscari lente de aparat (miscarile interioare ale familiei din film sunt ele insele grele si insidioase) si cu un montaj care sugereaza adevaruri pe care nimeni nu le denunta vreodata.
Mare parte din film se petrece in apartamentul familiei (care, cu bibelourile, zugraveala verzulie si mobila veche, arata sinistru) sau in alte spatii inchise. Desi lui Alexandros Avranas nu-i plac etichetarile, doar ca sa va faceti o idee, Miss Violence e un fel de Haneke combinat cu Hitchcok – o poveste glaciala al carei efect horror sta in capacitatea de sugestie care foloseste sintactica cinemaului –, alaturand, de pilda, cadre diferite si sugerand ca doua persoane impart aceeasi incapere – cum se intampla cand tatal si fiica gravida se duc la spital pentru un consult ginecologic si sunt filmati in incaperi diferite, cele doua cadre fiind montate unul dupa altul. E o sugestie care ne face sa intelegem un adevar pe care nimeni nu-l rosteste in film si impotriva caruia fiica nu se revolta: tatal traieste cu fiica, i-a facut patru copii (al cincilea e pe drum), pe care ii si violeaza, fortandu-i pe toti (fiica si nepoti) sa se prostitueze. Aproape sub ochii nostri are loc „botezul“ nepoatei mezine, intr-o scena foarte grea de urmarit pentru spectator, desi tot ce vedem e dansul fetitei in fata bunicului si a clientului. Tanarul regizor grec isi supune spectatorii la chinuri chiar daca pretinde ca ii menajeaza nearatandu-le tot. Miss Violence e unul dintre filmele care te umplu de frustrare ca nu poti trece dincolo de ecran si aranja lucrurile (exista mai multe ocazii in film ca eroii sa se salveze, dar, spre disperarea noastra, ei le ignora).
Schepsisul scenariului scris de regizor impreuna cu Kostas Peroulis sta tocmai in faptul ca dezvaluie treptat existenta acestei familii ca sa ajunga, spre sfarsit, si la ungherele cele mai imputite (si tot nu pune lumina pe toate). Acest lucru se petrece pe masura ce fiica cea mare parcurge un proces la capatul caruia speram sa se duca la politie, sa vorbeasca cu cei de la Protectia Copilului care ii viziteaza, sa-si ia copiii si sa plece sau sa-i traga tatalui una-n freza. Nimic nu se intampla. Eleni nu are curaj sa ia atitudine, nu poate sa isi infrunte agresorul. N-are nici macar forta de a-si trai in mod deschis durerea pierderii uneia dintre fiice. Filmul incepe cu o petrecere de familie de o veselie mimata care ia sfarsit cu sarbatorita aruncandu-se de la balcon. Alexandros Avranas a spus la Bucuresti ca si-a intitulat filmul Miss Violence pentru ca a fost mai interesat de personajele feminine decat de tatal simbol, dar si ca sa trimita la „I miss violence“, la o relatie de co-dependenta. In spatele povestii de familie sta tapiseria patata a societatii grecesti pe care tanarul regizor o vede tot asa: ca pe o relatie inegala in care copiii abuzati nu se pot revolta impotriva tatalui. O tragedie greaca. A, filmul e inspirat dintr-un caz real petrecut aidoma in Germania. Spre deosebire de film, in realitate cele doua fiice pe care tatal le-a terorizat timp de 20 de ani au facut pana la urma plangere la politie. Tatal a fost condamnat doar la 15 ani de inchisoare pentru ca sotia lui (mama fetelor) n-a vrut sa depuna marturie contra lui.
Miss Violence, de Alexandros Avranas. Cu: Themis Panou, Eleni Roussinou, Reni Pittaki, Sissy Toumasi, Kalliopi Zontanou