Vazand ce era de vazut acolo, am coborat apoi pe bulevardul numit candva in deradere „Victoria comunismului asupra orasului“. Nici azi, la mai bine de-un sfert de secol, batalia „iedililor“ contra cetatenilor n-a incetat. Case vechi demolate ilegal, borduri inlocuite, asfaltari neterminate, gropi si trotuare strambe dau masura unei stari de lucruri publice, pentru care atatea randuri de „alesi“ ar trebui sa-si dea demisia; iar daca am fi o tara ca Japonia, chiar sa-si faca harakiri. In blanda urbe Iasi s-au gasit niste dibaci sa o vaduveasca de legendarii tei si necesarii arbori seculari din parcul pe care nu l-au ingrijit vreodata; in scumpa noastra capitala, de unde rasarea odinioara soarele pentru toti romanii, se varsa necontenit gargaragii in stare sa scoata ban din piatra cubica; si sa-l risipeasca fara numar, in chefuri epocale…
Banii mi-au impins gandul spre cavernele cu aspect de buncar, de n-or fi seifuri moderne, bine asigurate logistic si betonate contra efractiilor. Mi le-am imaginat in subsolul Bancii Nationale, poate exact sub pavajul calcat alene. Carti si filme din lada culturii populare au impregnat si creierul meu cu urmele dorintelor ce umfla intrigile de succes. Actiuni precum cele din Ocean’s 11, 12, 13 sau cati or mai fi, n-am fost tentat sa intreprind, insa pelicule de gen mi-a placut sa urmaresc. Tanjesc sa revad (desigur, in HD!) Sapte oameni de aur, blockbuster-ul din 1965 al lui Marco Vicario, ce-o punea in prim-plan pe Rossana Podesta, fantasma copilariei noastre. (Ciudat sau nu, afisul romanesc omite fizicul actritei si o trece a doua pe lista, cu litere obisnuite, amanunt revelator pentru climatul de ipocrizie cenzurata specific lustrului comunist ’66 – ’71, pe care unii il numesc liberalizare!)
De la hrubele incarcate cu valori imposibil de evaluat la… Catacombs of The Black Vatican am avut putin de mers: cat masoara traseul de la Palatul Marmorosch Blank, pe strada Academiei, pana in Pasajul Englez, la Rock-Shop. Acolo ma astepta parca discul recent al trupei Black Label Society (2014, Mascot Records M74371), primul din 2009 care aduce „material“ nou in cariera vigurosului legendar chitarist Zakk Wilde, ale carui aparitii cu Ozzy Osbourne i-au creat si consolidat reputatia. Intamplarea mi s-a parut semnificativa. Am dat ultimii bani pe LP-ul din poza alaturata si l-am reascultat cu atentia cuvenita in asemenea ocazii. Nu-i un disc rau, dar nici exceptional.
Conexiunea intre ascunzisurile bancilor si titlul heavy-metal e prea facila, ca sa n-o tratati cu ingaduinta. Nici n-o (trans)puneam in text, daca misterioasele procese mentale starnite de coincidentele plimbarii mele n-ar fi fost coagulate de alta. Putin mai sus de Palatul Kretzulescu, pe Stirbei Voda, la piciorul scarii de intrare in Agentia Domeniilor Statului, erau parcate doua motociclete noi, puternice, bine intretinute. Le-am fotografiat pentru fostul meu coleg de liceu, Vali Stanciu, de care am mai pomenit pe-aici. Rocker nedezmintit, la varsta cand altii se lasa, el si-a cumparat o motocicleta zdravana, si-o calareste fara preget prin peisajul grandios si uscat al Tarii Sfinte, de unde trimite imagini viu colorate.
Stiu, fireste, ca nu e nici o legatura intre Cetatea Sfanta si Zakk Wilde, titlul discului referindu-se la studioul unde trupetii au inregistrat cele 11 piese (13 pe CD). Intre pivnitele Bucurestilor si heavy-metal era pe vremuri una, data de-un club subteran. E insa o comuniune: a iubitorilor de libertate care umbla pe carari nebunesti, motorizati si per-pedes, ca apostolii unei biserici fara nici un nume anume.
Sau cu Unul, singur, ce le cuprinde pe toate…