Ar fi absurd sa-i acuzi de nostalgii comuniste pe adolescentii de astazi – destul de multi – care vorbesc despre perioada ceausista ca despre o epoca mai saracacioasa, poate, dar mai linistita, mai curata si mai sigura. In care macar aveai unde sa lucrezi si sa locuiesti si-apoi, zau asa, nici de foame nu murea nimeni. Ei au aflat lucrurile astea de la parinti, adica fac parte din bagajul inclus in cei sapte ani de-acasa. Daca nici pe propriii tai parinti nu mai poti sa-i crezi, atunci pe cine? Iar cand imaginea idilizata a unei perioade oribile e intarita si de diverse personaje cu competente dubioase care apar la televizor, nu-i de mirare ca atatia oameni, tineri si varstnici deopotriva, blestema capitalismul alienant si suspina vag dupa o lume mai simpla si mai sigura, in care te descurcai.
Daca as fi avut si in realitate indrazneala pe care o am in mintea mea, m-as fi dus la cei doi soti cu caruciorul de la supermarket si i-as fi intrebat ce ii intrebasem deja in gand, pe jumatate dispretuitor, pe jumatate otarat: „Nu va suparati, aveti cumva o plasa? Nu, nu de la magazin. De-acasa. V-ati adus cumva o plasa de-acasa?“.
Ar fi fost o intrebare tendentioasa. Nu se face sa intrebi asa ceva. Dar asta nu inseamna ca ar fi fost si irelevanta. Ma gandesc ca ar fi un test bun. Dintre cei care au apucat sa traiasca suficient de mult timp in comunism, mai exista oameni care chiar si astazi, la un sfert de secol dupa caderea regimului, inca mai poarta dupa ei cate o punga de plastic sau de panza ori de cate ori ies in oras. Intr-o antologie coordonata de Dan Lungu si de mine si aparuta la Editura Polirom, Tovarase de drum. Experienta feminina in comunism, exista un text superb despre eroismul caratoarelor de plase, pungi, sacose prin saracia comunista, scris de Adriana Babeti si intitulat „Sarsanela“. Textul acela poate lecui usor de nostalgie de stanga si lamureste intrebarea care mi-a trecut recent prin minte, cea cu plasa.
Am si astazi mereu la mine cate o plasa de plastic, din cele numite pe vremuri „punga de-un leu“. Una sau chiar doua, ca nu se stie. De fapt, daca ma gandesc bine, imi dau seama ca nu le folosesc decat rareori, daca le folosesc vreodata – dar le am acolo. Ca sa fie. In geanta de umar port o plasa. Ies in oras cu un rucsac sport? Trebuie sa am o plasa in el. Plec din oras cu o valiza dupa mine? Si acolo trebuie sa am neaparat o plasa. Daca, intamplator, uit plasa acasa, ma simt inconfortabil si agitat, de parca mi-as fi pierdut actele sau as fi ramas incuiat pe dinafara apartamentului.
De-acolo se trag toate: din minunata epoca in care trebuia sa fii mereu pregatit cu plasa, fiindca nu stiai cum da norocul peste tine cat mergeai pe strada. Poate se „baga“ salam ori branza la vreo alimentara, poate au paine la liber la vreo brutarie, poate vezi undeva imensa coada de decembrie, semn ca acolo sunt sanse sa prinzi portocale sau macar bomboane de pom. Si trebuia sa ai o plasa la tine, ca sa ai unde sa pui prada. La magazin nu aveau, iar daca aveau, erau din cel mai prost plastic ce s-a vazut in comunism: se rupeau si daca le zgaltaiai mai tare. Asa ca plasa de acasa era pentru cumparatorul din comunism la fel ca tolba unui vanator mereu la panda prin padurea foamei.
Iar cine a ramas suficient de marcat ca sa poarte si acum dupa el, pavlovian, cate o plasa mai degraba inutila, urma a traumei, dar si semn de recunoastere intre cei care n-au uitat… ei, acela nu poate fi sau n-ar trebui sa fie nostalgic. Daca aveti patruzeci, cincizeci, saizeci de ani si iesiti pana in oras, uitati-va ce luati cu voi. Cheile, banii… E cumva pe-acolo si o plasa de plastic? O punga de un leu? Asa-i ca n-ati uitat?