Ramane o placere sa ai de-a face cu aceste figuri mult mai prietenoase decat metaforele; si mai usor recognoscibile de catre oricine. Sunt parca de ajuns un ca, un cum, un precum, pentru ca termenul abstract sa fie translat in zona concretului, cel concret, invers, in sfera abstractului, si o expresivitate adaugata sa lumineze fata cititorului gramatic.
Literatura a utilizat abundent comparatia; si utilizand-o, si-a oferit adesea un spor de literaritate. Cand limbajul devine prea tocit, uzat, folosit de prea multe ori in acelasi fel si in acelasi sens, o comparatie reusita este nu atat cea care „infrumuseteaza“ si „poetizeaza“ textul; ci dimpotriva, cea care il rupe intr-un punct de tensiune acumulata progresiv. In ce are mai bun si mai adanc, comparatia figurativa este, pentru mine, de ordinul dislocarii. Ea iti face o ruptura, nu iti pune cu mana un ornament.
Comparatia ca… comparatia. Dar compararea? „Dupa o matura chibzuinta“, am ajuns sa o consider unul dintre actele fundamentale ale miscarilor noastre interioare si exterioare; si un subiect atat de consistent si de generos, incat, practic, nu poate fi niciodata epuizat. Comparam mereu, chiar fara sa vrem, inlauntrul si in afara paginilor de literatura.
Sa dau un exemplu, asa zicand, turistic. Cu ani in urma, am facut prima calatorie la Viena cu un tren pornind din Budapesta. Budapesta e deosebit de frumoasa si Viena la fel; dar nu intre ele vreau sa fac o comparatie. Cum sa compari o minune de oras cu alta minune de oras? Atunci cand sunt, minunile nu sunt niciodata pe acelasi culoar.
Dar cele doua gari prin care am trecut, una budapestana, alta vieneza, pot fi comparate. Si dupa ce plecasem cu trenul de la Budapesta, cand am ajuns si am calcat pe peronul garii din Viena, aceasta mi s-a parut cea mai frumoasa gara din lume. Din lumea vazuta de mine. Vreo doi ani, le-am vorbit cu entuziasm prietenilor despre minunatia de gara austriaca, unde se vedea, de la mare distanta, o firma cu TAXI si unde masinile stateau aliniate ca la raport, asteptandu-si solicitantii. Pentru mine, pentru noi, era culmea civilizatiei. Daca nu s-a inteles de ce, e suficient sa ne gandim numai putin la Gara de Nord.
Dupa un timp insa, am calatorit, tot cu trenul, spre München; si cand am ajuns in gara müncheneza, am crezut ca – vorba taranului predist despre girafa – asa ceva nu exista.
O farmacie ni s-ar parea dezorganizata si murdara, daca am compara-o cu gara aceea din München. Nimerisem, acolo, in paradisul curateniei, al confortului si-al tehnologiei: si cand calatorii coborau din trenuri silentioase in trei secunde, rulandu-si schiurile pe peroane cu usurinta cu care noi impingem carucioarele la shopping, turistii est-europeni faceau ochii mari. Nu mai vazusera asa ceva. Gara din München deveni pentru ei cea mai frumoasa gara din lume.
Dar cea din Viena? N-ar mai fi trebuit sa ne intoarcem acolo. Rareori, cand am revizitat un loc, a doua impresie a fost mai buna decat prima. Si totusi, am ajuns iarasi cu trenul in gara care ne fermecase cu ani in urma. Am vazut din nou, de la distanta, firma pe care scria, mare, TAXI, si apoi masinile aliniate in asteptarea clientilor. Gara nu se schimbase deloc: era exact la fel ca la prima noastra intalnire. Insa, pe langa cea din München, avea un aer modest si (mai rau) un iz provincial. Acum ne parea un fel de halta. „Decazuse“ dintr-odata – pentru ca vrem-nu vrem facem comparatii, si comparatia ii era net defavorabila.
Cu cat citesti mai multe carti, cu cat bati muzeele, cu cat intalnesti mai multi si mai diferiti oameni, cu cat scanezi locuri de aproape si de departe, cu cat, scriind, vezi ce-au mai scris si altii, cu atat comparatio iti deseneaza particularitatile fiecaruia si locul tau in sistem. Desenul se face de la sine. Vei intra exact in raftul si subcategoria in care, de fapt, esti.
Miscarea inversa, a izolarii vanitoase, iti va crea o realitate paralela, in care te vei simti extraordinar de bine in interiorul unei iluzii (unei minciuni) autoconstruite. Cultura noastra geme de genii neintelese, de artisti carora nimeni nu are a le da lectii, de scriitori care ar merita maine Nobelul, daca Nobelul nu s-ar da, domnilor, stim noi cum…
Comparatia, ca figura poetica, oricat de curajos si de expresiv ar fi autorul care o foloseste, pastreaza in ea ceva artificial la modul retoric. Pana la urma ii vezi cusaturile. Compararea in schimb, actul insusi al compararii, da ponderea cuvenita lucrurilor pe care ne place sa ni le tot spunem despre noi, pentru a ne flata. Mai devreme sau mai tarziu, compararea il va aduce si pe cel mai inflacarat ins cu picioarele pe terenul realitatii, ajustandu-i imaginea gonflata de sine prin raportare la tot ce-i iese in cale.
A fugi inseamna a nu sti nimic, scrie undeva un critic incomparabil pe nume G. Calinescu.