Un critic american a spus despre filmul regizat de Jon Favreau ca e „porn food“, pentru ca prea bine arata mancarea si, in plus, n-ai cum ajunge la ea, dar filmul are o doza inspirata de bun-simt si bun-gust care fac ca povestea bucatarului ce regaseste drumul drept sa mearga glont la inima spectatorului. Acesta rezoneaza usor cu gustul libertatii resimtit de eroul ce pleaca prin tara cu o rulota, impreuna cu fiul sau si cu un coleg, devenind celebru pentru sandvisurile lui cubaneze. Scenariul gloseaza pe marginea inadaptarii eroului la viata moderna – noroc cu baietelul care il ajuta cu retelele de socializare, dar nu e nici o critica sociala aici sau vreo filosofie inutila. Filmul degaja pofta de viata cu fiecare felie de carne mustind a grasime pe care o arata si reuseste sa inchege o poveste umana despre frumusetea anonima a vietii de zi cu zi petrecuta alaturi de oamenii dragi. Pentru ca nu cearta cu patronul e problema eroului, ci faptul ca nu isi face timp pentru baietelul lui care ar dori ca parintii divortati sa se impace sau, cel putin, sa se apropie.
Bucuresti, unde esti?, lungmetrajul de debut al lui Vlad Petri, ajunge pe marile ecrane dupa Premiul Publicului obtinut la Festivalul Filmului European si participarea de la TIFF. Documentarul foloseste material filmat de regizor in perioada 2012-2013, in timpul protestelor de strada din Bucuresti care au dus la suspendarea temporara a presedintelui Traian Basescu. Plecat in Piata Universitatii, in prima zi de proteste (16 ianuarie 2012), cu camera in mana si idei revolutionare in cap, Vlad Petri (care avea 10 ani in decembrie 1989) si-a dat seama doar la montaj ca ce filmase e mai interesant din punct de vedere antropologic (el e acum masterand in Antropologie Vizuala si Media la Freie Universität din Berlin). Cu alte cuvinte, doar aranjand materialul a realizat ca ce uneste secventele filmate in decursul unui an nu e atat solidaritatea, cat caracterul spectacular al protestelor. Filmul arata, deci, spectacolul strazii, care e fascinant, tragi-comic, inepuizabil. Nu ni s-ar parea la fel daca l-am vedea pe viu, adica nu l-am percepe ca spectacol, dar asta e rostul unui documentar – sa ne puna oglinda in fata.
O alta adresa de pomina/22 Jump Streete continuarea reusita a lui 21 Jump Street/ O adresa de pomina (2012), cu Jonah Hill si Channing Tatum reluand rolurile politistilor considerati de sefii lor atat de redusi mintal incat sunt trimisi sa lucreze sub acoperire, prima oara intr-un liceu, iar acum intr-un colegiu. Spre deosebire de alte comedii de actiune care se fac la metraj la Hollywood, filmul regizat de Phil Lord si Christopher Miller (autorii lui Sta sa ploua cu chiftele/ Cloudy with a Chance of Meatballs) e mai elaborat si mai bine lucrat pe partea cu poantele. Hill si Tatum fac un cuplu reusit, in genul lui Mel Gibson si Danny Glover in seria Arma mortala/ Lethal Weapon, fiind de laudat autoironia lui Tatum care, in loc sa pozeze in june-prim, adora sa o faca pe-a prostul.
In fine, Grace de Monaco, filmul care a deschis Cannes-ul in acest an, nu e chiar cel mai prost film facut vreodata, cum a lasat sa se inteleaga presa, dar e suficient de prost incat sa te apuce cascatul foarte repede. Cel mai deranjant la el e scenariul. Citatul din Grace de Monaco pus ca motto – „Ideea vietii mele vazute ca un basm e un basm in sine“ – se potriveste in ideea ca filmul e un basm cu printese, dar nu cu printesa de Monaco. Nicole Kidman, teapana ca o papusa si imobila la figura, nu seamana deloc cu Grace de Monaco, si nici povestea nu ne trimite la Grace de Monaco, desi s-a filmat si la cazinoul din Monaco, iar unele personaje au existat in realitate (si exista – copiii, de pilda). Cred ca atunci cand a vazut primul montaj al filmului, familia Grimaldi a fost dezamagita de faptul ca e prost, de aura lui de Hallmark second hand, incat a preferat sa se dezica sub pretextul nerespectarii adevarului istoric. Urmasii printesei au dat doua comunicate prin care avertizau publicul ca filmul nu e unul biografic (!). Ca e sau nu familia de acord, filmul tot biografic ramane.