Astfel, tipul acesta de politician se aseamana foarte bine cu televiziunile sau publicatiile de scandal, la fel de avide dupa audienta, asa ca nu-i deloc de mirare ca intre animalul politic si cel mediatic exista mereu o colaborare eficienta. Politicianul are interventii de impact mare si mesaj minim cind la televizor, cind in ziare, canalele media ii sporesc treptat audienta, iar personajul, ajuns vedeta cu ajutorul presei, sporeste audienta presei. E un cerc vicios de care profita ambele parti.
Reprezentantul tipic al speciei descrise aici este politicianul de tabloid. El nu trebuie confundat cu latraul de partid, pe care l-am descris mai demult in volumul DEX-ul si sexul. Latraul de partid nu e decit un instrument al formatiunii pe care o reprezinta, un difuzor siciitor care emite permanent platitudini, proteste si interjectii, cu scopul de a intrerupe sau de a bloca complet mesajul unor adversari. Latraii sint indivizi de rangul al doilea, iar talentele lor antioratorice sint folosite pentru a rezolva treburile murdare ale partidului lor pe latura orala (a comunicarii). Cu timpul, ei pot dobindi prestigiu, avansind in esalonul intii, si abia apoi, cu mult noroc, mult tupeu si putine scrupule, pot accede pina in clubul restrins al politicienilor de tabloid.
Caci politicianul de tabloid este cu totul altceva. O semana el prin tipul de discurs cu latraul de partid, dar nivelul la care lucreaza este altul. E o diferenta mai ales calitativa, ca de la programatorul de computere la instalatorul sanitar. Politicianul de tabloid nu e subordonat unui partid; partidul i se subordoneaza lui. El nu urmeaza, ci impune directive. El conduce si ordona, iar cind apare in public, domina. E agresiv, uneori vulgar, intotdeauna inflamat si revoltat, asa ca prefera sa strige in loc sa vorbeasca. Pentru el decibelii sint Forta, asa ca isi reduce la tacere preopinentii ridicind vocea, nu calitatea argumentatiei. Dar cel mai bine se simte cind nu are preopinent si poate vorbi liber, de unul singur. In mintea lui politica nu are loc decit el insusi.
Asa cum spuneam si la inceput, temele alese de politicianul de tabloid trebuie sa fie generale, simpliste si cu mare potential de impact emotional. Preferabil de scandal. De aici vine si tabloidizarea. Ce-i drept, politicianul de tabloid nu poate folosi decit rareori tema favorita a tabloidelor clasice, adica sexul. Nu da foarte bine la public (desi – iata o problema demna de interes – sexul ar putea fi exploatat electoral mult mai bine decit reglementarile asupra poluarii industriale). In schimb, are alte citeva teme mari si bune pentru scandal. Una este patria si patriotismul (unde intervin subtemele „dusmanii patriei”, „tradatorii”, „liftele pagine”, „cotropitorii” s.a.m.d.). E o tema inepuizabila. Un alt subiect care nu lasa indiferenta majoritatea populatiei este credinta religioasa (religia in general, ortodoxia, Dumnezeu de nationalitate romana…). Combinate, patriotismul si credinta, clamate si aparate cu multi decibeli in glas, dau un cocteil excelent pentru publicul larg.