O mare familiaritate guverneaza scenele marilor impacari din Caragiale, dar o familiaritate nelipsita de fason. Exista o oarecare ceremonie a acestor insi care, de la micul impiegat la marele proprietar si senator, isi acorda unii altora omagiul etichetei: „— Bonsoar, Lache. — Bonsoar, Mache”. Un strop de frantuzism numai, si scena se ilumineaza. Nici impacarea din Telegrame nu face exceptie. Piata marii pupaturi nu se numeste degeaba „Piata Endependenti”. Alaturi de interesanta strada „Marcu Aoleriu” din O noapte furtunoasa, Piata Endependenti sustine panasul topeniei nobile. Ti-l inchipui pe marele stoic vaitindu-se de palitura, dupa cum, in Telegrame, marele ceas al independentei nu poate fi proclamat decit intr-o franceza aproximativa, regateana. Ne pupam noi, dar nu oriunde! Sintem independenti, dar nu oricum!
Schimonosind numele unui simbol national, autorul protesteaza, in chip vadit, impotriva patriotismului de porunceala. Propozitia „Pupat toti” etc. apare intr-o telegrama oficiala a procurorului local catre ministrul Justitiei. In felul acesta, bufonada din orasul „moldovinesc” X capata proportii nationale. Nu doar pentru ca guvernul si insusi Tronul afla neintirziat de bastoanele incasate de catre Gudurai in provincie. Dar ni se sugereaza ca acesta e limbajul oficial, vehiculat in ministere si la Curte. Exprimarea sincopata, telegrafica aduce la suprafata o prostie latenta, congenitala „sistemului”. Ministrul insusi ar putea, la rigoare, sa se exprime cu „pupat piata…”.
Incheierea schitei este apoteotica mai ales prin faptul ca toti protagonistii, fara exceptie, Guduraii si Grigorascu, doamna Perjoiu, zbirii prefecturii si gazetarii de opozitie, toti se aduna, intr-o ampla hora, pentru momentul marii pupaturi. La fel cum, in finalul Scrisorii pierdute, toate personajele, fosti inamici politici, cotonogindu-se cu frenezie in actul trei, sarbatoresc victoria comuna in actul cinci. Sau asa cum, in D’ale carnavalului, fiorosul Pampon si blindul Cracanel stau la masa cu seducatorul amantelor lor si ii apreciaza galanteria. E prea mult, e prea de tot ca sa fie adevarat! E cusut cu ata alba! Urmarind finalurile din Caragiale, e imposibil sa nu te gindesti la Fellini, la felul in care regizorul italian isi aduna toate personajele din filmul 8 1, la final, ca sa le puna sa umble incolonate, in cerc, in jurul unei arene de circ. Demonstratie a autoritatii artistului, care dispune de personajele sale dupa dorinta, ordonind elementele propriului „vis” in maniera proprie si destramindu-l cu orgoliu la sfirsit. Nu sustin ca Ion Luca ar fi avut reverii felliniene inainte de afirmarea cinematografiei ca arta. Insa ceva din mindria creatorului care a reusit, care a inventat intregul si acum poate sa-l demonteze ca sa ne arate lucratura pe dedesubt trebuie sa-l fi incercat si pe el. „Pupat toti piata endependenti” este, de fapt, un strigat de triumf.