Dar, desi flirteaza cu maladivul si perversitatea gen Happiness (cel al lui Todd Solondz), nu isi propune sa te umple de mizantropie, alienarea fiind echilibrata cu o doza buna de bunavointa gen Crash (al lui Paul Haggis). Ca sa n-o mai intorc, filmul combina trei povesti, doua ale unor cupluri sabotate de monotonie ori perversiune, cel de-al treilea fiind format dintr-o mama si fiul ei acuzat de pedofilie.
Primul cuplu e compus dintr-o femeie casnica (Kate Winslet) si sotul ei. El lucreaza, ea are grija de copil si toate merg binisor pina cind ea descopera ca el devoreaza site-uri porno. Al doilea cuplu e format dintr-un tata (Patrick Wilson) care are grija de copil, in vreme ce sotia lui (Jennifer Connelly) face cariera. Todd Field nu denumeste monotonia, dar o presara portocalie peste existentele acestor oameni carora copiii nu le-au adus fericirea asteptata si care plutesc in zeama acrisoara. Si incep tentatiile: mama casnica din primul cuplu face cunostinta in parc cu tatal casnic dintr-al doilea. Azi o grisina, miine-o piscina, iaca indragostirea. Si pasiunea. Si sexul. La un moment dat, scenariul aduce in discutie romanul Madame Bovary. Eroina ii ia apararea lui Madame Bovary, justificindu-si forta de a lupta pentru a fi nefericita (sau slabiciunea de a nu rezista tentatiei). Printre voalurile pasiunii extraconjugale si nodurile vietii domestice se strecoara si povestea celui de-al treilea cuplu. Barbatul pedofil a carui poza a aparut deja in ziar si de care parintii se tem ca de un monstru si mama sa, care il apara ca pe un pui si ii cauta prietene la mica publicitate. O relatie care la sfirsitul filmului le va acoperi pe celelalte, dind la iveala si morala. Little Children e un film care le face rusine adulterinilor cu copii.
Alienati sintem cu totii
Little Miss Sunshine (tradus la noi Fiecare se crede normal) este si el nominalizat la Globurile de Aur, paradoxal la cea mai buna comedie sau film muzical (desi risul iti ramine in git), precum si pentru cea mai buna actrita (Toni Collette). Jonathan Dayton si Valerie Faris, realizatori consacrati de videoclipuri, ataca filmul independent cu nonsalanta celor care descopera apa rece. Familia disfunctionala care afla la capatul unui drum parcurs cu dubita proprietate personala ca adevaratele valori nu sint frumusetea fizica, nici macar sanatatea mintala, ci acceptarea si dragostea – e deja un loc comun. Autorii zigzagheaza insa cuminte printre clisee, iar ele pocnesc in jur ca niste bombite cu vopsea. Cit despre umor, zau, nu-ti prea vine sa rizi cind viata trista si alienata a personajelor iti pare atit de familiara. Sau poate ca tocmai de aia? Nu stiu, poate in alta zi. Micuta Abigail Breslin (nascuta in ’96, are deja 16 roluri) e de departe una dintre cele mai simpatice nou-venite din generatia ei. E bondoaca, poarta aici ochelari cu rame mari, de plastic roz, si nu are aerul sinistru, destept-histrionic, al micilor vedete de virsta ei. Iar Steve Carrell isi scoate sex-appeal-ul la taraba, nu e rau deloc in cheia asta, desi cine l-ar fi vazut in rol de profesor universitar, specializat in Proust, homosexual, cu o recenta tentativa de suicid pe vena?