1.
In copilarie, imi dadeai o gutuie si n-aveai grija mea o zi intreaga. Doua ore le pierdeam doar ca sa-i gasesc punctul slab, sa-mi infig dintii in ea. In jurul meu, se topea peisajul. Alte doua ceasuri, sa desprind prima imbucatura.
Parintii le foloseau ca sa linisteasca odraslele obraznice, hiperactive. „Ia, mama, o gutuie“, dimineata, si-ti gaseai plodul fix in acelasi loc, maraind intr-un colt de camera, cu dintii inclestati in ea, seara. Nici nu trebuia sa-l mai trimiti la gradinita, la cresa, sa-i angajezi bona. Cumva gutuia juca acelasi rol ca si osul presat pentru caini.
Am vazut copii care-au ros si vreme de-o saptamana aceeasi gutuie – munceau la ea zi lumina, iar noaptea o bagau sub perna – si abia se cunostea ca muscasera din ea. Chiar si cei mai bravi cedau pe la jumatate si o aruncau in capul cuiva, cand constatau ca s-au maturizat intre timp.
Clar, am fructe pe iarna asta.
2.
Pe la zece jumate am iesit sa cumpar chestii de la Billa, chiar inainte sa se inchida. Am remarcat ca e cald ca intr-o noapte de vara.
La raionul de fructe-legume, am intalnit un cuplu gen Moni si Iri. Moni, 1.90, superskinny, cu fusta ultrascurta si ciorapi albi, tricotati, cu trandafiri – parca erau copiati dupa mileul pe care il puneam pe vremuri pe televizor, sub pestele-bibelou. Insa fata – de eschimos trecut de prima tinerete, care-si mascheaza ridurile cu un kil de fard – ii trada macar vreo 40 de ani si o scarba infinita de viata: „Iubi, nu vreau asta!“. Iubi avea un 65-70 de ani. Ti se rupea inima de el. Tinea un avocado in mana cu mai multa tristete pe chip decat Hamlet, cu capul sarmanului Yorick in palma.
Am plecat mai departe, am cumparat chestii. La casa, m-am reintalnit cu Moni si Iri. Iri parea si mai deprimat, cu ochii tinta spre ciorapii tricotati cu trandafiri sau niciunde. Doamna de la casa – aia care, de obicei, la sfarsitul programului, cand nu e nimeni in preajma, mi se plange cat de tare o dor salele – mi-a batut obrazul ca tot aman de o saptamana sa-mi fac card Billa. Am pacalit-o ca-mi fac maine.
Am remarcat din nou ca e cald ca intr-o seara de vara. Am urcat la mine in apartament, m-am schimbat, mi-am scos bicicleta din garaj si am dat o tura de oras. Si-am prins momentul ala de spart al targului, cand puhoaie de oameni se cara acasa, mai cumpara ceva din mers, lasand tone de gunoaie in urma, cand intervine politia rutiera sa organizeze haosul, cand Sfinta Parascheva ramane singura si se bucura de miracolul linistii. S-au terminat artificiile, nu mai e concert in fata Palatului Culturii – dum-dum-dum, a tunat seri la rand, ii salta cosciugul Sfintei pe nasalia de langa Mitropolie. Doar un film romanesc – n-am reusit sa-l identific – mai rula in gol pe ecranul scenei pe care s-au apucat sa o demonteze niste baieti.
A si inceput sa ploua, dar tot ca vara. M-am dus si eu acasa.
In fata blocului, m-am oprit si am facut o poza, convins ca am prins ultimele minute de toamna. Daca ninge maine, nu ma mir. Fix cand am ajuns in casa, dupa miezul noptii, m-a sunat un prieten drag din Suceava. Oleaca baut, dar nu mult, doar atat cat trebuie: „Florin, is intr-un bar… n-ai sa crezi… tocmai m-am intalnit cu doi calugari tibetani… Is culmea oamenii astia din Tibet!… Exista o asa magie pe lumea asta… N-o sa ma creada nimeni“.
Eu il cred. Stiu ca omul a fost in Tibet de unul singur. N-are cum sa nu recunoasca un calugar tibetan, magia.