L-ai cunoscut pe Marius Daniel Popescu acum sase ani la Lausanne, l-ai asteptat in fata bisericii Saint-François, el a trecut cu autobuzul sau troleibuzul sau, uite ca nici nu mai stii!, dar n-ai uitat ca era pe linia 7, 7 e cifra ta norocoasa, ai urcat la el in cabina, impotriva prevederilor legale, si acolo ati vorbit literatura, in timp ce el schimba vitezele, si cand intra din a doua in a treia ti-a spus ca el o sa ia Nobelul si tot nu o sa-si lase slujba la intreprinderea de transport public din tara de acolo, o sa ia Nobelul si o sa il plimbe si pe Nobel cu autobuzul sau troleibuzul, uite ca nici nu mai stii.
Nu peste mult, era inainte de ora 15, programul sau de lucru a luat sfarsit si ati fost la o carciuma, ati baut bere si apoi ati luat trenul spre Vevey, unde Mihai Eminescu are o statuie, Marius a cumparat flori si le-a lasat la statuia poetului. V-ati recules acolo, la poet, apoi ati fost la un vernisaj si, fiindca era deja seara, Marius a patronat o masa si la masa aceea aparea din vreme in vreme si un pitic american, artist si el, care dansa ca-n Twin Peaks, si curgea bautura si tu l-ai vazut pe pitic cum saruta un alt barbat, Marius stapanea ingaduitor masa si arunca banii in toate partile, lasa bacsisuri si chelnerii il iubeau si se luminau la fata si se spuneau istorii atat de amuzante incat radeati cu totii in hohote, si s-a crapat de ziua si ai luat trenul de Zurich si te-ai intors in Zurich si ai inceput sa crezi ca n-a fost adevarat, ca ai visat toate astea.
Cateva anotimpuri mai tarziu, Marius a venit in Bucuresti si i-ai oferit gazduire in garsoniera ta mizera din cartierul tiganesc Tei. Iti mai scria cand si cand scurte mesaje, uneori chiar de la volan, tu reciteai cand si cand pagini din Simfonia lupului, mai ales pe acelea in care personajul principal vrea sa fie iubit de o femeie, vrea atat de mult incat e gata sa fie urat de aceeasi femeie, care sa arunce in el cu farfurii, cu carti, cu tablouri si cu discuri si cu gravuri.
Si in aceasta stare de spirit ai ajuns la Iasi, l-ai reintalnit pe Marius Daniel Popescu, l-ai insotit cand s-a prezentat publicului citind, uimind si dezgustand, ai fost iar cu el in carciuma si i-ai ascultat povestile pana in zori.
Povestile: cu cainele militian imbatat pe vremea cand dadea serate video studentilor de la silvicultura din Brasov, povestea cu gastele furate, ucise si mancate, pe cand era taietor de lemne, imediat dupa liceu, povestea cu Popescu hranind oameni si caini si un politist, hranindu-i cu pizza la o gradina de vara in Bucuresti, povestea cu copilul albanez care a vazut la un priveghi cum barbatii din satul sau masoara dimensiunea madularului unui mort, povestea cand el, Popescu, a fugit, in zori, de la nunta unde era nas si a alergat zeci de kilometri, doar fiindca n-a vrut sa se supuna unei decizii a ginerelui privind transportul catre casa, povestea ogarului sau afgan, intre timp raposat, adus in tara de acolo pe o filiera a traficantilor de ogari afgani din fosta Uniune Sovietica.
Povestile: povestea tanarului pe care l-a snopit in bataie intr-o baie, pe buna dreptate, caci tanarul a mai fost snopit o data, la Militie, si de tatal personal, cand a aflat parintele unele date despre caracterul fiului, povestea disidentului chinez, prieten si cu Marius Daniel Popescu si cu Herta Müller, disidentul care a vrut sa dea buzna, in cucul gol, peste inaltul comitet de decernare a Nobelului, ca sa protesteze in contra lui Mo Yan, povestea disidentului asta chinez pe care l-a imbatat cu palinca, povestea unui telefon de livrare pizza care aproape s-a dat in miez de noapte dinspre Iasi catre Lausanne, unde o scriitoare olteanca are un frate rezident, povestea celor o mie si una de femei iubite de Popescu.
Ai plecat de la Iasi, caci vremea minunilor e scurta, si, plecand, i-ai multumit in gand Dumnezeului harfelor pentru un asa festival – da, asa ai facut.