Pentru Floyd, The Endless River este, de fapt, un „ramas-bun“ adresat tuturor fanilor a caror loialitate pentru muzica formatiei nu a scazut deloc, nici macar in cursul ultimelor doua decenii de absenta. The Endless River este un eveniment, marcat ca atare si de faptul ca acest disc a devenit albumul cu cele mai multe precomenzi din toate timpurile pe Amazon.uk.
Reactia fanilor trupei, asa cum se vede din precomenzi si din reactiile pe retele de socializare, este la inaltimea momentului. Cei care asculta muzica Pink Floyd sunt entuziasmati. Nu acelasi lucru se poate spune despre criticii de specialitate care, mai ales in tarile anglo-saxone, au intampinat The Endless River „pe un ton amar“.
„New Musical Express“: Discul suna a ceea ce este: o compilatie de piese respinse la realizarea discului Division Bell (1994). Din aceasta perspectiva limitata, discul functioneaza destul de bine, dar nu se dovedeste niciodata atat de satisfacator sau solid pe cat am fi dorit sa fie.
„The Guardian“: Oamenii folosesc expresia „nota de subsol in cariera“ pentru a aduce unui disc un palid elogiu. Aceasta nota in cariera lui Pink Floyd ar putea fi exact ceea ce The Endless River trebuie sa fie: nu noul album al unei formatii existente, ci un ecou din trecut sau o ultima, calduroasa, dar lejer neindemanatica oferta a grupului“.
„The Independent“: The Endless River este simptomatic pentru starea de staza atinsa de un anume rock progresiv la sfarsitul anilor ’70. Ar fi nevoie de o doza serioasa de Syd Barrett umplut cu substante psihotrope pentru ca acest disc sa para vag interesant.
„Rolling Stone“: The Endless River curge ca un recviem cu ecouri familiare. Efectul este inevitabil cinematografic, o rebobinare fluida ce duce pana la primele inregistrari Pink Floyd.