La fel ca altii, am avut banuiala si speranta ca Iohannis va castiga alegerile cu catva timp inainte de inchiderea urnelor, cand am vazut declaratia patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane, cum ca „in istoria poporului roman s…t adesea Dumnezeu a lucrat chiar si prin oameni straini de neamul nostru“. Mi-am dat seama ca, in stilul ce o defineste in ultima vreme, Biserica Ortodoxa a cautat sa isi depuna omagiul la picioarele noului lider al tarii. Si mi-am zis ca, daca vorbeste despre strainii buni (si nu rai), asta inseamna ca informatii venite din surse sigure i-au sugerat Preafericitului sa nu mai mizeze pe calul PSD-ului.
Las la o parte insistenta pe cuvantul cu iz etnonationalist „neam“, pe care, in acel stil superb in care limba ne joaca renghiuri, l-am imprumutat de la fratii nostri maghiari si apoi l-am pus la radacina constructiei noastre identitare. Dar faptul ca, in ciuda campaniei agresiv-nationaliste a principalului favorit la presedintie, cetatenii romani au ales tocmai alteritatea e, cred, semnificativ. Arata cat de tare te poti pacali atunci cand mizezi pe clisee.
Romanii nu sunt chiar atat de xenofobi pe cat se crede. Are si xenofobia legile ei: cere o anumita combinatie de factori, o chimie specifica, din care nu lipsesc sentimentul de pericol, amenintarea. Amenintarea maghiara, marota care le-a servit ani buni partidelor nationaliste. Pericolul rusesc. Chiar si presupusul imperialism al americanilor. Dar Iohannis? Neamtul? Fiindca atunci cand amenintarea lipseste, strainul ramane doar ceva usor diferit, dar „de-al nostru“. Poate ca strategii PSD-ului au uitat, dar unul dintre putinii oameni pentru care romanii au iesit de bunavoie in strada, periclitand serios autoritatea presedintelui Traian Basescu, a fost medicul Raed Arafat. Palestinian de-al nostru, din Siria.
Iar Klaus Iohannis e mai mult de atat: e neamt. Din galeria strainilor cu care romanii au avut destule contacte cat sa elaboreze stereotipuri etnice, nu cred ca exista unii cu o imagine mai buna decat germanii. Neamtul e harnic, e serios, e cinstit, se tine de cuvant si face treaba buna oriunde merge. E drept ca nu prea are umor si nu se prinde de poante, dar asta nu reprezinta o amenintare la adresa „neamului“. Intamplator, Iohannis pare a fi o ilustrare vie a acestor clisee, un stereotip umblator. La asta PSD-ul a contrapus ortodoxia si romanitatea, propovaduite indeajuns de mult si de personaje suficient de dubioase ca sa sastiseasca lumea. Cei de la putere au avut in mana toate atuurile: controlau parlamentul, guvernul, majoritatea primariilor, isi asigurasera sprijinul majoritatii partidelor politice, oferisera cadouri electorale cu ghiotura si mai aveau si un aparat de partid eficient, care sa mobilizeze cetatenii la vot. Si n-au invins, ca sa-l citez pe Eugen Jebeleanu cu faimosul lui poem „Hanibal“. Toate eforturile lor au dat impresia de disperare si au creat o imagine nimicitoare pentru PSD: ei si ai lor, politicienii uniti in spatele lui Victor Ponta, gata sa faca orice pentru putere, si – in opozitie – el, neamtul gospodar, serios, care, la o adica, ar putea sa fie al nostru.
In locul domnului Iohannis, as avea destule spaime. Atatea sperante s-au pus in el acum si atat de putine mijloace are sa le implineasca, incat misiunea lui e cvasi-imposibila. Dar, conform imaginarului nostru, e exact ceea ce trebuie sa faca un neamt: sa vina si sa repare ce a stricat romanul. Treaba lui cum o face, numai s-o faca, ca de-aia-i neamt, nicht wahr?