![](../images/numere/111/12h08_00.gif)
Fraternite, dar pina la un punct
La inceput, sala era goala. M-am speriat, eram sigur ca nimerisem gresit. In vreo 5 minute a trebuit sa-mi iau haina aruncata aiurea pe-un scaun ca sala se umpluse (era totusi o zi de joi, cum naiba…) si sa privesc filmul ca-n trenurile personal, cu hainele pe genunchi. A fost bine asa, altfel ma tolaneam ca la Almodovar privind mici povesti feminine.
Nu, am stat cu ochii-n ecran tot timpul, lucru fatal, mai ales la faza cu barcuta de hirtie scoasa printr-o interventie rapida din cadru. S-a ris in sala (subtitrarea a returnat aproape total sensurile, dar numai urechea mea fina a prins dulsele grai), s-a comentat, s-au facut conexiunile nu neaparat necesare (intre cele doua Revolutii – o gaselnita perfecta a lui Porumboiu, un cirlig mai important decit s-ar crede pentru un public destul de autonom, ca sa nu zic altfel), iar la final s-a tacut. Finalul a depasit cumva aparatul de intelegere francez. O inchidere circulara si filmica, in contrast cu toata deconstructia televiziunii cadru cu cadru din interiorul povestii. Dar care a inchis participarea publicului strain. Eu de-abia atunci am simtit mai crunt ca-s acasa. Si chiar daca filmul nu se deruleaza-n mine la finalul lui, in mod obsesiv, ca-n cazul almodovarelor sau fellinilor, ramine aerul acela de anonim fericit care intelege cum se sting si aprind felinarele in orasele fara trecut.
Metroul e plin de afise cu ora fatidica a revolutiei in estul Bucurestilor. Presa, dupa cum se poate citi peste tot, a asimilat integrarea Romaniei in UE prin filmul lui Porumboiu. Filmul a fost promovat extraordinar si a reusit sa deschida PRIMA discutie europeana asupra cinematografiei romanesti (acum vorbim de cel putin trei filme, nu de o exceptie).
Da, asupra unui fenomen care, desi usor de inteles ca aparitie, surprinde total prin constructie. Deja criticii recitesc bibliografiile dementei de la Jarry incoace si tot nu reusesc sa priceapa cum e posibil ca deodata forta lui risu-plinsu, ironia si sora sa autohtona bascalia, deriziunea bine temperata, dar si curajul de a construi cadre lungi, analitice, sa ocupe cinematografele si sa seduca.
Probabil ca un trip prin meandrele finantarii romanesti i-ar dezgheta un pic. Sau inca 3 filme de Corneliu Porumboiu. Tot din bani privati.
12h08 a l’Est de Bucarest, premiera in Franta si Belgia: 10 ianuarie 2007, distribuit de BAC Films, prin reteaua mk2.
Porumboiu pune in cadru Romania actuala
„Le Monde“, 09.01.2007, p. 24 (Culture Cinema) – Bilantul moral al unei revolutii
Cunoscatorii nu se vor insela: Tristan Tzara, Eugen Ionesco, Emil Cioran demonstreaza ca Porumboiu face parte dintr-o traditie culturala care cultiva ca putine altele risul macabru, luciditatea ravasitoare, absurditatea tragica si mizantropia rafinata.
In descendenta veteranului Lucian Pintilie si apoi a Mortii domnului Lazarescu, al doilea lungmetraj semnat de Cristi Puiu – descoperit cu incintare (de publicul francez, n.n.) in ianuarie 2006 –, 12h08 a l’est de Bucarest (A fost sau n-a fost?) lasa sa se vada nasterea unei scoli cinematografice care sondeaza chinurile propriei istorii pentru a produce farse lugubre.
Privind micimea umana, acest film admirabil de simplu pecetluieste intilnirea dintre Gogol si Beckett.
Fragmente din interviul aparut in aceeasi zi in ziar:
Ce legatura exista, in opinia dvs., intre starea societatii romanesti si televiziune?
In Romania, televiziunea reprezinta media cea mai populara si cea mai influenta. Televiziunea creeaza fictiunile si opiniile dominante. Adevarul se zice la televizor, se cauta la televizor. In ciuda fiasco-ului Revolutiei, televiziunea ramine in Romania media cea mai credibila, unica sursa de informare. De la Razboiul din Golf si 11 Septembrie, istoria se scrie la televizor.
Cum ati produs acest film?
Cu fonduri proprii. Scoala de film m-a ajutat cu materialul, echipa tehnica a fost compusa aproape integral din colegii de scoala. Nimeni n-a fost platit. Am strins banii prin intermediul firmei mele de productie, iar sponsorii au fost: o fabrica de lapte, un hotel, o brutarie si o fabrica de ulei, in fond niste prieteni de familie. I-am convins ca o asemenea investitie le poate aduce mai multa publicitate decit cea televizata, totul fiind mult mai ieftin. Filmul a avut incasari bune in Romania, iar DVD-ul se vinde bine. S-a dovedit a fi o afacere buna pentru ei.
„Le Figaro“, 10.01.2007, fasciculul „Figaro et vous“ (cultura, arta, moda, loisir) – Absurdul discret
Pe platoul de televiziune al lui Jderescu se instaureaza o cacofonie burlesca in jurul evenimentelor din 22 decembrie 1989. Interventii contradictorii, demonstratii la limita absurdului, eroism de cafenea: nimic, nimic, nu veti afla nimic despre revolutia romana! Doar ca realitatea seamana a parodie.
„Copil fiind, credeam ca voi deveni inginer la fabrica de mobila din orasul meu, Vaslui. Aveam un drum bine trasat. Atunci cinematografia era un instrument de propaganda, supus unor presiuni extraordinare.“ Corneliu Porumboiu descopera a saptea arta in timpul studiilor sale politehnice. „Mergeam mai mult la Cinemateca decit pe la scoala. M-am inscris apoi la Universitatea de Film din Bucuresti.“ Primul sau lungmetraj abunda de umor absurd. „E normal, spune Porumboiu, absurditatea e ridicata la rang de arta in Romania. Pe Ionesco, maestrul meu, l-am descoperit abia dupa Revolutie, operele sale fiind interzise inainte.“
„La Tribune“, 10.1.2007 – Revolutia la scara umana
Sub aparentele sale infatisari ridicole – cadrele „amatoristice“ si protagonistii pitoresti – filmul lui Corneliu Porumboiu da dovada unei inteligente subtile. Regizorul amesteca Istoria cu micile vieti ale personajelor. Vieti bazate pe amintiri vagi in care anonimii se viseaza eroi nationali. Gustul care ramine e mai degraba unul tandru decit patetic asupra unei deziluzii: o revolutie ratata.
„Telerama“, 10.01.2007 – Poporul roman s-a rasculat cu adevarat in 1989?
Cine are dreptate (despre Revolutie, n.n.)? Filmul nici nu raspunde, nici nu judeca, preferind risul. De la erou la impostor nu e un drum asa lung. Nimicurile pe care le spun invitatii si telespectatorii nu sint chiar asa derizorii pe cit par. Pentru ca in revolutie se ascund detalii, viata ordinara, motive personale si deloc ideologice – de exemplu, personajul Piscoci care recunoaste ca s-a dus la revolutie pentru a-si impresiona sotia. Fiecare cu adevarul sau asupra istoriei, trivial, uneori ingrat. Fiecare cu revolutia sa.
In fiecare plan, tehnica lui Corneliu Porumboiu da roade. Camera fixa, plan-secventa – viata merge linistit inainte. Te simti aici, in inima Romaniei, ca la tine acasa.
„Les Inrockuptibles“, 09.01.2007 – Elanul cinematografiei romanesti
Ca si Puiu, Porumboiu pune in cadru Romania actuala, cu un umor teribil si inteligent, care va va zgiria pe nervi oscilind fara incetare intre bun si rau, o Romanie care ar putea fi reflectarea usor deformata a societatii occidentale. O lume dura, unde cei mici si cei fara importanta lupta impotriva a orice pentru demnitatea lor, unde eroii adevarati sau falsi sint prea umani pentru a fi luati in serios de cei din jur, o societate kafkiana unde individul este de la inceput vinovat.
„Am filmat chiar in studioul televiziunii locale. Bineinteles, poza (cu piata orasului in 1989, n.n.) nu era acolo, eu am adus-o. Dar dupa ce-am terminat filmarile, televiziunea a pastrat-o.“
• Acest lungmetraj da nastere unui cineast care stie sa-si priveasca lumea. („L’Express“)
• Sclipitoare apologie asupra istoriei contemporane, A fost sau n-a fost? ne aminteste ca Porumboiu e compatriotul lui Ionesco, cu care impartaseste acelasi sens al absurdului, umorul nestavilit, credinta neincetata in puterea spiritului si ura impotriva totalitarismului. („Le Nouvel Observateur“)
• Corneliu Porumboiu, copilul teribil al cinematografului romanesc, stie sa reuseasca. „Intr-un an am luat un premiu la Cannes, m-am casatorit si am un copil.“ („Le Point“).