Traiam inca in barul in care s-a desavarsit J.R. cand am aflat ca a aparut in limba romana noul sau roman – Sutton. A fost publicat de Editura Pandora M si aceasta ocolire de catre marile noastre edituri a celui mai important scriitor contemporan de dincolo de Ocean ma incanta, accentuandu-mi sentimentul ca traiesc magia unei secte.
Cei mai importanti esteti din limba romana din ultima jumatate de secol deja anuntasera, fie public, fie in suete particulare, ca se predau incantati in fata lui J.R. Moehringer. Pe cale de consecinta, am asteptat Sutton-ul cu o nerabdare de bun augur. Am devorat cele 455 de pagini in doua nopti consecutive. Au fost cele mai frumoase nopti din iarna aceasta cand s-a alungat soarele din lume.
Suttone un roman despre cel mai prolific spargator american de banci, cu o cariera intinsa pe mai multe decenii. A inceput in Interbelic, iar ultima lovitura a dat-o dincoace de 1950.
Adevaratul Willie Sutton (1901-1980) a furat peste doua milioane de dolari, si-a petrecut mai mult de jumatate din viata de adult in inchisoare, de unde a evadat de trei ori. Era un cititor feroce. Fiind obsedat de timp, ii placea, desigur, Proust. Ziaristii au scris ca s-a gasit opera lui Proust in camera sa, la ultima arestare. In cautarea timpului pierdut s-a epuizat apoi din librarii, amanunt care nu-i scapa nici lui Stefan Agopian, pe coperta a patra.
Willie Sutton a murit la aproape optzeci de ani – eliberat. N-a tras niciodata un foc de arma in corpul jafurilor. Era, asadar, un hot cu fata umana. Americanii, paradoxali cum ii stim, au facut din acest talhar un erou. Pentru ca Willie Sutton fura de la banci si pentru ca, atunci ca si acum, oamenii simteau ca bancile fura de la ei. Asadar, Willie Sutton, cumva, facea dreptate. I se atribuie declaratia ca a jefuit bancile pentru ca „acolo erau banii“. A negat ca ar fi spus-o el, dar miturile n-au nevoie de confirmari.
J.R. Moehringer a marturisit ca a inceput sa scrie cartea aceasta la ultima prabusire in cascada a sistemului bancar american, care a dus la actuala criza financiara si economica globala. L-a romantat pe Willie Sutton, probabil ca, daca ar mai fi trait sa se vada scris asa, acest irlandez nascut in New York-ul celor saraci nu s-ar fi recunoscut. La J.R. Moehringer, oglinda cuvintelor arata un Willie Sutton romantic, indragostit ca Marele Gatsby de o femeie pentru care, de altfel, ca noi toti, face tot ceea ce face.
J.R. Moehringer, la baza jurnalist, si inca unul de Pulitzer, si-a gandit cartea asa: actiunea curge pe parcursul unei zile. E Craciunul anului 1969 cand Sutton a fost eliberat din inchisoare, in urma semnaturii guvernatorului Rockefeller. Un ziar semneaza un contract de exclusivitate pentru povestea spargatorului de banci. Un reporter si un fotograf, trimisi speciali ai gazetei, il urmeaza pe Sutton in toate punctele de pe harta memoriei sale. Pe jumatate in prezent, pe jumatate in trecut, batranul talhar se retraieste.
In oglinda cuvintelor lui J.R. Moehringer, Sutton e generos, are grija de oamenii din viata sa – de acea curva cu un singur brat care l-a initiat in tainele sexului, de acele femei batrane care mor nestiute intr-o colonie a saracilor si pe piepturile carora lasa noaptea, ingereste, bani pentru inmormantare.
Suttoneste, totodata, o calatorie prin New York, o permanenta declaratie de dragoste pentru acest oras caruia nu ii pasa de existenta ta – si cum sa nu iubesti o asemenea nepasare? E multa iubire pentru Brooklyn si pentru Statuia Libertatii si pentru Manhattan, e mai putina pentru Wall Street.
Suttone un mare roman american, care nu egaleaza, insa, Dulcele Bar, care isi propusese sa fie doar o autobiografie. Nici n-ar avea cum – la perfectiune nimeni nu ajunge de doua ori.