Poate si de aceea, cand unul dintre vecini mi-a spus ca la Timisoara „s-au bagat tancurile pe strada“, am avut un argument teribil ca sa nu-l cred: „Cum naiba sa bage tancurile?! Pai, alea au senile si-ar sfarama asfaltul!“.
Aaa, da, desigur, visam disparitia lui Nicolae Ceausescu si inlocuirea lui cu Nicu, fiu-su, care, dupa cum umbla vorba, o sa fie mai bun decat taica-su. Da, desigur, visam mai multa lumina, un program mai lung la televizor, mai multe banane si portocale, blugi si butelii, zahar si ulei la liber etc. Am mari indoieli ca si ceilalti romani obisnuiti, indiferent de varsta, nu faceau la fel. Altfel cum s-ar explica faptul ca a prins atat de bine la popor „comunismul cu fata umana“ propus de Iliescu? Cum s-ar explica faptul ca multi regreta, inca si acum, din tot sufletul, acea perioada? Cred ca oamenii obisnuiti visau doar o lume mai buna. Si au primit la schimb o alta lume, pe care nu o cunosteau, pentru care nu erau pregatiti.
Mi se pare ca la douazeci si cinci de ani, buimaci am fost si suntem inca. Si nici macar nu-i vreo grozavie, ci un lucru de inteles, atata vreme cat istoria nu prea consemneaza episoade in care cateva persoane sa se urce pe-un deal, intr-un balcon sau pe-o scena si sa anunte multimea: „Fratilor, nu mai merge, de maine incolo s-a terminat cu sclavagismul!“, ori „Azi s-a zis cu Evul Mediu si incepem Renasterea!“. Noi am avut „norocul“ sa traim intr-un fel de sclavagism, intr-un soi de ev mediu. Si-am aflat ca-l parasim peste noapte. De unde sa stim cum trebuie sa ne adaptam la „dulcea lume de dupa“?
Nu vreau si nici nu cred ca pot descrie aici intamplarile si senzatiile resimtite in tot acest rastimp. Ar fi prea multe, prea diferite. Insa, privind retrospectiv, doua impresii de moment parca tot as pomeni.
Prima ar fi ca Revolutia si perioada de dinainte nu intereseaza cu adevarat decat pe cei care au trait o buna parte din viata in comunism. E aproape socant (dar sanatos, cred, pentru o societate normala) cum pentru tinerii romani nascuti in preajma Revolutiei, comunismul e doar o pagina de istorie, o poveste la fel de indepartata ca si Antichitatea. Daca-i povestesti unui pusti cum ai stat cinci ore la coada ca sa cumperi doua banane, poti primi o intrebare dezarmanta de genul: „Pai, de ce nu va duceati sa cumparati de la un alt supermarket?!“. Cred ca nu e nici o diferenta intre visele, modul de a percepe lumea, comportamentul si felul de a se imbraca al adolescentilor de astazi din Romania fata de ceilalti din restul lumii civilizate. Dupa mine, abia acesti oameni netraumatizati in nici un fel de sistemul comunist vor contribui la o transformare definitiva a Romaniei intr-o tara normala.
A doua impresie pe care o am privind brusc, fara manie, in urma, ar fi ca pentru noi, cei care au vazut vremurile de dinainte de ’89, polemica „comunism vs. capitalism“ poate fi redusa plastic la „zoo vs. jungla“. Cine e nascut si traieste la zoo habar n-are cum e in jungla. Si invers. Insa cine-a primit ceva vreme mancare cu portia in cusca, odata eliberat in jungla, trebuie sa se hotarasca: fie se bucura de libertatea de-a alege ce, cand si cum mananca (chiar cu riscul de a muri de foame, sub cerul liber), fie plange intruna dupa portia mizera pe care o primea fara bataie de cap, la adapostul gratiilor.
Eu unul, dupa cinspe ani de trai la zoo si douazeci si cinci in jungla, stiu sigur un lucru: desi nu-i cel mai grozav loc de pe pamant, prefer, de departe, fara nici o ezitare, jungla.