Implineam unspe ani si mama imi facuse lista de cumparaturi de la alimentara din Olinescu. Una scurta si realista, ca nu avea rost sa consume pixul cel bun scriind despre lucruri care lipseau cu desavarsire din galantare. Trebuia sa cumpar vreo cinci litri de apa minerala, jumatate de kil de nechezol si, daca cumva ca prin minune bagau astia drojdie, sa stau de doua-trei ori la coada ca sa iau macar jumatate de pachet, pentru sarbatori. Hotarasem sa ma dau de cel putin cinci ori pe suisul de gheata din curtea scolii 5, in drum spre magazin. Ca iarna ceausista era iarna, nu pospaiala.
Eram vesel, ca de obicei. Am salutat toti vecinii pe care i-am intalnit pe scara blocului. Adica pe nenea Muha, securistul cu fata umana, si pe domnul Prisecaru, procurorul din respect pentru care (adica frica) nu bateam mingea in fata blocului duminica. Nenea Muha era un tenismen desavarsit, dar solitar, juca aproape zilnic la perete, in curtea scolii si ne lasa sa cascam ochii. Probabil ca uneori ne arunca si cate o intrebare total dezinteresata, de genul: si, parintii tai au radio din ala tras in banda? Iar eu raspundeam cu acel NU pe care tata m-a instruit sa-l zic.
In fata blocului m-am intalnit cu Malura, asa il porecleam noi pe Miluta Avasiloaie, de la blocul lui Vacaru. Avea o privire aprinsa si mi-a comunicat ca se merge in grup sa se cucereasca Primaria. Pai, daca e grup, grup sa fie. Mi se parea ciudat ca asa ceva se poate cuceri si mi-e greu sa explic ce am simtit vazand toate acele camioane cu oameni care tot veneau. Se striga libertate.
La un moment dat, un nene militian a parut ca vrea sa faca uz de pistol si toata lumea a strigat fara violenta. Era o revolutie la scara foarte mica, parte a revolutiei nationale, dar trairile erau la fel de puternice. Militianul a dat de inteles ca nu avusese un asemenea gand. Apoi usa Primariei s-a deschis si l-am vazut clar pe nenea Gica Aioanei, tinand-o de umar pe primarita Elena Burac. Desi s-a prapadit de multisor, Gica Aioanei a ramas in memoria colectiva a urbei ca fiind cel care i-a carat primaritei suturi in fund in fata multimii.
Pe 22 decembrie 1989 Bobi Dumitras avea viata inainte.
Pe 22 decembrie 1989 sublocotenentul dorohoian Sorin Dumitras murea eroic, impuscat in nebunia de la Otopeni. Ne-a lasat o strada, un monument si dreptul de a scrie si zice liber orice ne trece prin cap.