Ca orice cititor, prezint propriile tabieturi in legatura cu lecturile mele. De exemplu, inaintea oricarei calatorii – fie ea in Asia, Sud-America sau la noi, pe Batran – citesc un autor care mi-ar putea da unele indicii despre ce urmeaza, despre viitor.
Cu cateva zile inainte sa plec in Amsterdam, am citit cartea cu acelasi nume scrisa de Ian McEwan. A fost – fireste – o pacaleala. Amsterdamul era palid acolo. Inainte de Dublin, m-am confruntat, desigur, cu James Joyce. Si tot asa.
Fireste, metoda mea cunoaste avantaje – din carti am ajuns sa traiesc in Santiago de Chile inainte sa il vad prima data, intr-un amurg. Si tot din carti stiam, fara greseala, contururile cartierului Miraflores din Lima. Realitatea n-a facut decat sa-mi dea o oarecare dreptate.
Dar – ca orice exces – metoda are si un mare handicap. Am amanat unele lecturi sau le-am suspendat de-a dreptul, in fata evidentei ca nu voi ajunge curand nici in Brazilia, nici in Peninsula Arabila.
Una dintre inocentele victime ale fixurilor mele a fost Daniel Pennac (scriitor francez nascut in Maroc, autor multa vreme la moda, acum mai degraba la zenit). Stiam – vag – despre ce e vorba in Dictatorul si hamacul. Ce sa mai, stiam ca e despre un dictator din Brazilia care isi angajeaza o sosie, pentru a putea pleca linistit pe Riviera franceza unde sa se dedea desfraului, orgiilor financiare si trupesti. Stiam si ca sosia isi angajeaza o alta sosie, intr-un teribil circ de matriosti. Am amanat cartea, cu speranta ca voi intreprinde, totusi, o calatorie in jungla amazoniana sau macar la Rio de Janeiro. Am visat si eu, fara sa fiu deloc talhar, pentru o vreme, palmierii lui Ostap Bender; apoi nu i-am mai visat. M-am consolat cu imposibilitatea Braziliei. Si am inceput sa-l citesc pe Pennac. Am fost un dobitoc amanandu-l!
Caci Brazilia este si aici – ca in atatea si atatea capodopere – doar un pretext. E o stricta intamplare ca dictatorul cu pricina vine de pe acest continent care este tara – cum spune orice cliseu – cafelei.
Cartea lui Pennac nu e despre asta. Specialistii in opera penacciana spun ca este despre fascinatia puterii prin arta, fie ca e vorba de cinema sau de literatura. Poate.
Ce stiu sigur: am citit in Pennac unele dintre cele mai frumoase pagini – si despre literatura, si despre cinematograf. Povestea, pe scurt, chiar e asa: un dictator angajeaza o sosie, un barbier (initiat in tainele meseriei de un garibaldian ajuns – naiba stie cum – in interiorul Braziliei). Sosia se indragosteste, in urma unui fapt mai degraba magic, de cinematograf si fuge in America pentru a fi mare, mare cat Chaplin! Ajunge – insa – sosia lui Rudolph Valentino, daca mai stiti cine a fost Rudolph Valentino.
Si sosia dictatorului, sosia lui Rudolph Valentino moare intr-o sala de cinema, alcoolic si neascultat, in timpul proiectiei Marelui dictator in care Charlie Chaplin face dintr-un alt barbier sosia altui dictator… Moare intr-o sala de cinema si o proiectionista ii sterge lacrimile si ii inchide ochii.
Iar Pennac scrie atunci unele dintre cele mai frumoase pagini scrise vreodata despre Charlot si filmul mut si oamenii saraci care se hranesc din dansul painicilor visate de ingerul vagabond.
Si am mai citit in Pennac unele dintre cele mai frumoase pagini despre relatia dintre un scriitor si personajele lui, despre laboratorul unde autorul lucreaza cu amintirile, cu franturile de adevar, cu notele de lectura, cu umbrele, cu orele sale de odihna, cu razele de soare, cu iubirile frante.
Daca nu ar fi fost acest romancier de succes, Pennac ar fi putut fi un extraordinar poet. Recitesc aceasta concluzie si o gasesc gresita.
Reiau, deci: Pennac este, in tot dansul sosiilor, in toata demonstratia superputerilor sale textuale, un extraordinar poet.