Prezenta in societatea occidentala, unde crestinismul a evoluat constant de-a lungul celor doua milenii, credinta ca trebuie sa muncesti continuu ca sa meriti ceva s-a pierdut pe plaiurile noastre minunate. Aici, orice trepadus aciuat la curtea vreunui puternic al zilei se considera investit de pronia divina cu imunitate pe viata si statut intangibil. Daca el insusi capata vreo functie in nomenklatura statului, devine ca sfintele moaste, ignoranti sa-i sarute bucile gasindu-se din plin in tara unde se ridica zece biserici si numai o scoala, si-aia cu profesori prost platiti. Dupa ce stapanirea se schimba, iar poporul adulmeca alte scaune, unii dintre slugoi leapada fara jena devotamentul pentru cei cazuti si se asaza rabdatori la usa noilor jupani, preluand cu entuziasm treburile murdare, stiind instinctiv ca le va sosi randul sa fie poftiti la masa. „Rusinea pentru dansii nu exista, dar o predica…“, as parafraza versul eminescian. „Altii sunt vinovati pentru magariile mele!“ e sloganul cel mai des intalnit in lumea culturala autohtona, lume de care nu putem face abstractie nici cand ascultam incantatii rituale din Samoa ori din selva braziliana…
Am revazut de curand cele doua filme Blues Brothers, care mi-au resuscitat nostalgia dupa muzica americana traditionala, macar ca n-am slabit contactul cu rockul nascut in SUA. E vorba de felul specific de-a face muzica, pe care americanii il practica fara osteneala, cu o naturalete greu depistabila in aria muzicii populare romane, sa zicem. Lasand la o parte povestea ce incleiaza de bine, de rau fiecare pelicula, elogiul sincer, depus ca un buchet de flori pe altarul show-biz-ului american, se observa de la distanta, in ciuda poncifelor datorate nu conteaza caror cauze. Or fi americanii perfectionisti pana la sange (vezi si filmul Whiplash), dar schematismul dogmatic nu-i o inventie a proletcultismului candva biruitor. Dezinvoltura acopera conventionalismul cu zapada stralucitoare a sunetelor. Aretha Franklin e stangace cand spune replicile atribuite ei de scenarist; dar cand se dezlantuie in cantec, nu are egal! Artistii americani aleg liberi ce sa faca, nimeni nu le impune un gen anume, o tema obligatorie. Accepta compromisuri doar daca vor sa fie pe placul publicului, nu pentru ca asa le dicteaza cenzura de partid, de stat sau de religie.
The Reverend Peyton’s Big Damn Band este un trio, actualmente alcatuit din Josh Peyton, voce, chitara, banjo, muzicuta si alte instrumente; sotia sa, Breezy Peyton, voce, washboard, percutie, si Ben Bussell, tobe si voce. Tineri sub 34 de ani, acesti americani au crescut in familii sarace de lucratori necalificati, traindu-si visul prin rulote fara apa curenta, in zone semisalbatice, unde se construia rapid cate o hala pentru industrii emergente si se demola in acelasi ritm. Impreuna cu fratele sau Jayme, Josh a prins gustul bluesului ascultand placile de vinil ale tatalui. Prima chitara a primit-o la 12 ani si a ciupit la corzile ei pana i-a tasnit sangele din degete. Cand a intalnit-o pe Breezy, fata cu care s-a casatorit la 22 de ani, trupa a fost gata. Peste 250 de cantari pe an la petreceri traditionale, opt discuri, vandute de la propria taraba in mai multe exemplare decat vindea orice alta trupa, o viata pe drumuri, o alegere libera – iata ce-a produs piese originale, consistente, dansabile.
Discul nou, So Delicious! (Yazoo Records, 2015), face deliciul meu de cateva zile incoace. Iar eu visez americaneste, ca sa uit indigestia pomenita in primul paragraf…