Mexicanul e un talent innascut manifestat in mai multe domenii artistice, de la muzica, scenaristica, teatru si film, inclusiv pentru clipuri publicitare, o personalitate puternica si o viziune proaspata pe care le exprima pregnant in fiecare din creatiile sale. A fost preferatul meu la statuetele de anul acesta, pentru ca Birdman e un film uimitor, multistratificat, complex, care vorbeste despre o lume stralucitoare, privita din exterior, dar cu totul altfel in vintrele ei: teatrul! O face cu un umor acid, demontand cu o precizie clinica mit dupa mit, dezgolind de false conveniente un domeniu, spectacolul de pe Broadway, si artistii care se zbat, la propriu, sa ajunga si sa ramana cat mai mult, cu orice pret in Mecca gloriei. Folosind nu „teatrul in teatru“, ci „teatrul in film“, iar suprema ironie la adresa imensei masinarii comerciale newyorkeze e ca Iñárritu o demonteaza bucata cu bucata utilizandu-i mecanismele, destructurand-o prin implozie controlata.
Pentru ca rubrica mea e de artele spectacolului, nu de film, fac un rezumat al povestii, pentru cei care n-o stiu: Riggan Thomson, actor de varsta a doua, cunoscut gratie unei serii de mare ecran realizata in tinerete dupa un personaj de benzi desenate, Birdman, decide sa revina la prima iubire, teatrul, si dramatizeaza, regizeaza si joaca intr-o piesa dupa povestirea lui Raymond Carver, What we talk about when we talk about love/ Despre ce vorbim cand vorbim despre iubire (tradusa si de Polirom). Riggan il admira pe prozator, caruia ii datoreaza si decizia de a se face actor, caci Carver ii scrisese pe un servetel, pastrat cu sfintenie, pe vremea cand era pusti si facea teatru scolar, un indemn caruia nu-i putuse rezista. Odiseea realizarii acestei productii scenice, privita la numai cateva seri inainte de premiera, intr-o perioada de maxima tensiune, devine ocazia demontarii tuturor perceptiilor publice referitoare la mirajul succesului in teatru. Nevoia de a aparea in presa, raporturile dintre actori, critica de teatru, relatiile familiale, egolatria, concurenta feroce, lipsa de scrupule, conflictul dintre generatii si mentalitati, talentul, sindicatul, impresarii, viata amoroasa, popularitatea, aroganta, reputatia, presiunea gloriei, refugiul in alcool, droguri, conventionalitatea teatrului, invidiile sunt toate inglobate in Birdman-ul lui Iñárritu. Care a mutat in cea de-a saptea arta ceva din cea de-a patra, din incercarile noilor dramaturgi de-a fi cat mai aproape de realitate; de a recupera prin documentar realitatea, de a se distanta de reflectare ca identitate aristoteliana a artelor. Si a fi veridic! „Va fi real!“, suna o replica. Cand Michael Keaton se pregateste sa planeze deasupra tunelului din Manhattan, cineva il intreaba „e real sau se filmeaza?“. Balansul fin intre factual si fictional, perfect controlat de Iñárritu, e una dintre marile calitati ale lui Birdman. Cu cat e mai apropiat de viata, cu atat e mai intens, iar oamenii nu mai disting cand e pe bune si cand e regizat. E gradul zero al teatrului si interpretarii.
Dar sa ajung si la partea mea preferata din film: relatia creatorilor cu critica de teatru! Sunt doua momente rezervate criticilor, unul de grup si un duet. De mult n-am mai ras cu atata pofta! Primul se petrece in cabina protagonistului, iar interlocutorii sunt reprezentanti ai cronicii de intampinare, ziaristi care se lupta, si ei, sa fie relevanti, prezentand publicului inainte de premiera detalii cat mai picante care sa vanda gazeta si sa aduca cititori rubricii. Grupul de cronicari e compus din tipologii: „savantul“ care, neavand propriile idei, vorbeste cu citate, aici invocandu-l pe Roland Barthes; reporterita de pe „monden“, intreband candida „cine e Bart asta?“ si care tine mortis sa i se confirme ca Riggan si-a injectat lichid seminal in riduri; japonezul cu reactie exclusiv la filmele facute dupa comic books. Duetul ii e rezervat criticului teatral de la „New York Times“, care in lumea reala chiar are puterea de-a ingropa un artist sau un spectacol. Producatorul zice si el, intr-o secventa precedenta, anuntand ce va urma, ca nimic nu conteaza pana cand „babornita de la «New York Times» nu vine in public“. Secventele duelului creator-critic, Riggan/Tabitha, sunt absolut delicioase, cliseul ca cineva s-a facut critic pentru ca n-a reusit sa fie artist e prezent, of course, dar mai e o replica de milioane care condenseaza resentimentele structurale dintre cele doua „tabere“: „…ce tragedii personale te-au determinat sa te faci critic?“. Mi-am amintit cu aceasta ocazie ca si Victor Ioan Frunza, intr-un spectacol realizat la „Fani Tardini“, Improvizatia de la Galati, dupa Improvizatia de la Versailles, dar si fragmente din alte texte dramatice, a imaginat un moment savuros cu un grupuscul de critici romani, imitati in atitudini si gestica de actori costumati si machiati asemanator, care pe mine m-a binedispus!
Ca sa parafrazez din cronica de pe prima pagina (din film), care a urcat proiectul teatral al fostului Birdman acolo datorita unui accident din scena – pentru mai multa veridicitate, un coleg de distributie a inlocuit glontul orb cu unul adevarat –, „…sangele proaspat de care are nevoie arta americana“ vine, iata, de peste granita de la sud pazita strasnic pentru a-i opri pe migranti. Daca, vorba lui Sean Penn de la festivitatea decernarii Oscarurilor, i-ati dat green card! O gluma buna a starului care a jucat pentru Iñárritu in 21 Grams, pe care o parte a societatii americane, structural conservatoare si ipocrita, nici macar n-a fost in stare s-o guste obsedata de atata corectitudine politica!