Ce ar mai fi de spus dupa toate recenziile de pana acum (m-a uns la inima textul lui Vintila Mihailescu din „Dilema Veche“)? Poate asta: Aferim! functioneaza ca un fel de sedinta de hipnoza regresiva. A fost atat de bine documentat (istoricul Constanta Vintila Ghitulescu a fost consultant) din dorinta nu doar de a-ti arata de la prima scena ca e un construct subiectiv, ca orice interpretare a unui eveniment din trecut, ci si ca sa forteze o cuplare cu mentalul colectiv al epocii pe care o trateaza. Cinemaul lucreaza pe subconstient, de aceea toata povestea bine unsa ca documentare, productie, regie, interpretare, muzica s.a.m.d. poate ajunge sa functioneze ca o mantra care, la un moment dat, sa permita spectatorului sa acceada inconstient la mentalitatea vremii. Jude si coscenaristul Florin Lazarescu pleaca de la premisa ca mentalitatea pe care azi o avem despre tigani ne-a fost transmisa din tata-n fiu, ori, psihogenealogia tocmai asta sustine, ca exista traume care se transmit intr-o familie cale de multe generatii, si nu genetic. Si traumele colective se transmit asa, vezi Holocaustul.
Prima jumatate de secol XIX e pentru cinefilii romani o terra incognita. Exceptand paginile de epopee nationala de dinainte de 1990, nu avem repere cinematografice despre Valahia din vremea Regulamentelor Organice. Geografia acestui spatiu pe care il parcurg zapciul Costandin (Teodor Corban), fiul sau Ionita (Mihai Comanoiu) si robii tigani Carfin (Cuzin Toma) si Tintiric (Alberto Dinache) e un teritoriu virgin in care oamenii (fie tigani, fie romani) sunt mai ales saraci si traiesc in simbioza cu gastele si caprele (care, totusi, par mai libere si mai multumite).
Reconstituirea acelei lumi e atat de verosimila, incat ai senzatia ca tot ce vezi pe ecran, de la oameni la detalii de decor, e „de acolo“, dar perceptia e ambivalenta pentru ca, in ciuda autenticitatii, percepi si ironia regizorului care iti da de inteles ca e prezent in spatele ecranului. (Vezi trimiterile frecvente la societatea contemporana, dar si cadrele largi, calchiate dupa westernuri, in care norii cumulus par efectiv prinsi in pioneze.)
Scena mea preferata e aproape de final, cand zapciul si fiul sau l-au returnat pe Carfin boierului Cindescu (Alexandru Dabija), iar acesta trebuie sa semneze de primire. In iatacul de la etajul culei Greceanu din Maldaresti, Valcea (care, apropo, e de vanzare), aparatul de filmat se opreste la un moment dat pe imaginea boierului in plan mediu, aplecat sa semneze zapisul. Si sta, si sta, drept pentru care incepi sa te uiti prin jur. Iar privirea nu iti e atrasa doar de pictura in trompe l’oeil cu carti, cat mai ales de cea aflata pe partea cu fereastra deschisa si care pare din alt film. Ea reprezinta, tot in trompe l’oeil, o fereastra intunecata deschisa spre un petec de mare (sau lac) pe care se vad doua iole albe. Ambele picturi au fost realizate de Suzana Dan. Dupa odiseea orizontala si la firul ierbii, prin colb si sudoare, din care am vazut ca zapciul, om al legii, nu face decat sa respecte ceea ce e considerat un dat de Dumnezeu – faptul ca tiganii sunt inferiori si ca trebuie sa ramana asa, desi inima lui se inmoaie dupa timpul petrecut cu ei –, dupa imaginile cu tigani desculti si cu tarani in colibe, trompe l’oeil-ul cu iole nu pare doar o supracompensare de aceeasi nuanta cu fazanul si petalele de trandafir din cula (desi toate trei sunt ironice), ci pune intreg filmul in abis. De la scenografa Augustina Stanciu am inteles ca nu a existat o intentie in acest sens, dar am avut senzatia in ambele dati cand am vazut filmul ca acela e momentul cand povestea se linisteste si se deschide spre altceva – spre viitor sau spre un teritoriu abstract aflat dincolo de timp. De fapt, fiecare vede ce vrea prin acest fals geam deschis.
„Ceea ce oamenii numesc istorie (…) nu se petrece numai pe orizontala. (…) Toata cazna noastra, toate dorintele noastre, care traim foarte biografic, tind sa depaseasca biografia, sa ne faca sa o traim intr-un timp si un spatiu neistoric, nelocal. Comunicarea atingerii acestui timp si spatiu este comunicarea poetica.“ (Despre interior-exterior. Gellu Naum in dialog cu Sanda Rosescu)