O plimbare in padure. Redescoperind America pe cararile Muntilor Apalasi, de Bill Bryson
Din aceasta scurta lista, cartea lui Bill Bryson, aparuta de mai putin de o luna, este favorita mea, desi la prima vedere n-as fi zis sa-mi placa atat de mult un volum despre „o plimbare in padure“. Pare banal, nu-i asa? Insa stilul lui Bryson face din volumul acesta o lectura captivanta, amuzanta, incarcata de tensiune si adrenalina.
La 44 de ani, jurnalistul, profesorul universitar si scriitorul Bill Bryson decide, aproape subit, dupa ce se muta cu familia intr-un orasel din New Hampshire, ca vrea sa strabata, la pas, Appalachian Trail – cel mai lung traseu montan din lume atunci cand a fost construita poteca, intre 1930 si 1937, de catre Avery, la propunerea din 1921 a lui MacKaye (intre timp, au mai aparut altele; dar acesta ramane unul dintre cele mai lungi trasee din lume) si cel mai amplu proiect din lume construit si intretinut de voluntari. El povesteste cum de specialistii nu au reusit sa se puna de acord care este lungimea exacta a potecii Appalachian Trail, plasand-o, vag, la „categoria“ peste 3.400 de kilometri. Se mai stie concret si ca strabate 14 state, de-a lungul Coastei de Est americane, si ca este „mama tuturor drumetiilor lungi“.
Autorul crede ca o astfel de experienta l-ar ajuta atat fizic, cat si din punct de vedere al informatiilor pe care le-ar putea descoperi pe parcurs. Asa ca incepe sa se documenteze cu privire la traseu, vorbind cu oamenii sau citind diverse volume – care, evident, il descurajeaza, pentru ca realizeaza ca aceasta drumetie e cu mult peste tot ce incercase pana atunci, iar pericolele l-ar pandi la fiecare pas, fie ca vorbim de serpi cu clopotei, lincsi, ursi, coioti, tot felul de boli si hantavirusuri, fie ca ne referim la crime sau plante otravitoare.
M-a fascinat umorul sau spumos atunci cand povesteste si demitizeaza, de exemplu, tehnicile de aparare in cazul intalnirii cu un urs; am ras cu lacrimi de scenariile pe care si le construieste in cap inainte de a pleca sau de cum pescuieste un insotitor pentru drumetie, o veche cunostinta, Katz, care nu era chiar in cea mai buna forma posibila; m-au surprins informatiile pe care le tese in text despre excursionisti, drumetii, supravietuirea in salbaticie, privarea de orice fel de confort, de apa sau de mancare; mi-au dat de gandit pasajele in care demonstreaza cum se modifica timpul si spatiul pentru cineva care merge continuu si m-a naucit sinceritatea sa debordanta – putea sa fie grandios, laudaros, sa se picteze in culori aprinse permanent; a ales insa sa scrie despre experienta sa cu toate cele rele, toate momentele de ezitare, capitulare sau disperare. De altfel, el si prietenul sau nu ajung la Katahdin, ci incheie calatoria la Maine, dupa 1.400 de kilometri parcursi, 39,5% din traseu. Am invatat multe din cartea lui Bryson. Unul dintre cele mai importante lucruri este sa stii cand sa renunti si sa nu fii prea dur cu tine daca ai facut-o.
Bazarul pe roti. Cu trenul prin Asia, de Paul Theroux
A doua in topul preferintelor personale, Bazarul pe roti a fost publicata pentru prima data in 1975 si este un clasic al literaturii de calatorie (cum vor fi, de altfel, si urmatoarele volume prezentate aici). La noi aparea la inceputul anului acesta, o recuperare extraordinara. As recomanda volumul acesta al lui Paul Theroux tuturor literatilor si cititorilor pasionati de povesti si, implicit, de literatura. Si asta pentru ca Theroux, fiind si profesor universitar, si scriitor de romane, isi impanzeste textul de reverinte livresti – dar nu o face ostentativ, demonstrativ, ci foarte natural (de exemplu, apropie situatii din realitatea sa imediata cu cele din carti, compara o figura reala cu un personaj, poarta discutii cu oamenii despre literatura, potriveste citate din poeme de T.S. Eliot, sa spunem, cu experienta de viata in care se afla s.a.m.d.).
Bazarul pe roti este trenul – spre deosebire de Bryson, care isi poarta aventura pe propriile picioare, Theroux calatoreste cu trenul –, cu precadere cele legendare, Orient Express-ul si Transsiberianul – de altfel, fiecare capitol este denumit dupa numele trenului si destinatia acestuia –, si, in timpul calatoriei de patru luni, autorul trece prin Orientul Mijlociu, Asia de Sud-Est si Siberia. Alege Asia pentru ca stie ca va avea parte de o calatorie lunga, in care va avea vreme sa se desfasoare.
Aduna povesti de tot soiul, imprietenindu-se cu diferiti calatori (Molesworth, un impresar de artisti; Duffill, un batran care va pierde trenul in cele din urma intr-o gara italiana, iar numele sau va deveni verb: „a fi duffilizat“, adica „a pierde trenul“; un maratonist inrait; un magnat atipic; o belgiana intepata; un cuplu fiu-mama american etc.), observandu-i, ascultandu-le conversatiile, imaginandu-si-le pe cele ale oamenilor de dincolo de tren. Spune la un moment dat: „Cautam trenuri; am dat peste calatori“.
Acesta trece prin numeroase peripetii (bani, bilete, controlori, lipsa mancarii s.a., devenind VIP intr-un tren al Cailor Ferate Indiene doar pentru ca este turist), se plimba mult prin orasele unde schimba trenurile (Istanbul, Teheran, de exemplu) si scrie, in carnetele sale groase, toate acestea. Insereaza, de asemenea, foarte multe date culturale in naratiunile sale, despre fiecare tren in parte, despre zonele prin care trece, istoria si geografia acestora si a oamenilor de acolo, obiceiurile lor etc.
Nu stiu daca toate observatiile sale mai stau in picioare astazi, dar cartea pe care a scris-o este, cu siguranta, demna de a fi citita atat pentru scriitura lui Theroux, cat si de dragul istorioarelor cuprinse aici. In plus, trenul e unul dintre cele mai fascinante mijloace de transport.
In Patagonia, de Bruce Chatwin
Bruce Chatwin a scris o carte care nu poate fi incadrata foarte usor in „literatura de calatorie“, e mult, mult mai mult de-atat. Pentru a va convinge de acest lucru, va propun sa mergeti intr-o librarie, sa luati volumul de la raft si sa cititi cele patrusprezece pagini ale introducerii semnate de Nicholas Shakespeare in 2006, un admirator infocat al lui Chatwin, care a si avut ocazia sa-l intalneasca de vreo trei ori si sa stea la povesti cu acesta – cand intra si Borges in scena, veti vedea ca veti fi cuceriti.
Sunt convinsa ca randurile lui Nicholas Shakespeare, care pun in context volumul lui Chatwin – debutul acestuia, pentru care a fost recompensat cu Hawthornden Prize si E.M. Forster Award – care, in 1974, la 34 de ani, „pleca din Buenos Aires spre sud, cu un autobuz de noapte, incepand o calatorie care il va transforma dintr-un jurnalist ratacitor in unul dintre cei mai originali si mai moderni scriitori de la sfarsitul secolului XX“, va vor determina sa va continuati lectura acasa.
Patagonia este un spatiu exotic, care-l fascineaza pe Chatwin inca din copilarie – prin intermediul unei bucati de piele de brontozaur din vitrina bunicii – si-si doreste atat de mult sa-l descopere, sa-l adulmece, incat se documenteaza ani intregi in legatura cu zona geografica, animalele disparute, fauna locului s.a.m.d, inainte de a pleca, pentru patru luni, in faimoasa regiune. Izolarea si singuratatea patagoneze il incita, iar povestile ii intra pe sub piele si se cuibaresc acolo: „cea mai uluitoare experienta pentru ca, oriunde te-ai indrepta, vei gasi o personalitate intru catva excentrica, avand o poveste fantastica. Oriunde ajungeam, nu se punea problema sa caut o poveste, venea povestea la mine… “ (p. 8).
El le va reda cu un talent literar fermecator – spre deosebire de alte carti de calatorie, in aceasta autorul e foarte absent din scrierile sale, el centreaza totul pe povestile celor din jurul sau, oameni foarte diferiti intre ei –, in capitole scurte si foarte scurte (unele au doar o pagina-doua, ceea ce faciliteaza lectura), fraze medii sau lungi, privind „Calatoria ca Metafora“. Completeaza relatarile sale cu cateva fotografii-instantanee, alb-negru, din peregrinarile lui. In Patagonia este, din punctul meu de vedere, o bijuterie-marturie a unui univers deosebit.
Nisipurile arabe, de Wilfred Thesiger
Domnul Thesiger este cel mai aventuros dintre cei patru autori de aici. Este, poate, cel mai explorator dintre toti – si asta pentru ca are nevoie de „salbaticie“, i se pare vital sa gaseasca locurile izolate, necercetate, neumblate, pericolele care-l pandesc la fiecare pas in desert ii dau o alta dimensiune asupra calatoriei, el nu se poate adapta sub nici o forma sedentarismului, confortului urban, vietii asezate si rutinate.
Volumul debuteaza cu o prefata semnata de Thesiger, randuri apasatoare pentru cititor, in care aflam ca viata descrisa in paginile care urmeaza a disparut pe vecie. Calatoria autorului in „Tinutul pustiu“, sudul Peninsulei Arabe, teritoriile din Abu Dhabi si Dubai, dintre anii 1945 si 1950, a fost ultima ocazie pentru a simti si trai „spiritul locului si maretia arabilor“ (beduinilor), intrucat, cativa ani mai tarziu, zona s-a transformat complet din pricina Petroleum Company din Irak, care a gasit petrol in cantitati enorme si a modernizat locul. Dezamagirea pe care Thesiger o simte reintorcandu-se, pentru prima data, douazeci si sapte de ani mai tarziu, in desertul mult iubit, marcheaza relatarile de mai apoi.
Nu ne poarta din primele pagini pe urmele beduinilor si traditiilor stravechi ale acestora, ci se opreste, mai intai, la copilaria sa neobisnuita din Addis Abeba, Etiopia, dupa care povesteste cata insemnatate a avut reintoarcerea sa la locurile natale, dupa studii, in Abisinia. Acesta este motorul actiunilor sale, clipele in care realizeaza ca este facut pentru a explora. Porneste, mai intai, in tinutul Danakil (aflat intre Podisul Etiopiei si Marea Rosie) – o regiune neprietenoasa, ostila, cu o reputatie urata –, apoi in Sudanul Egiptean, Sahara, Libia si revine in desertul Danakil din Peninsula Araba, angajat de un expert in lacuste-de-desert de la ONU. „Tot trecutul meu nu fusese decat un preludiu la cei cinci ani care ma asteptau“ (p. 42), marturiseste autorul la un moment dat.
Pentru mine, Nisipurile arabe au fost mai exotice decat Patagonia, de exemplu, pline de descoperiri si de depasiri ale unor stereotipuri culturale. Am aflat, prin ochii lui Thesiger – care, apropo, e singurul dintre cei patru care nu a avut de gand, a priori calatoriei, sa scrie o carte, asa ca nu si-a notat nimic „la cald“, intregul volum e o reconstituire aproximativa din memorie – cum sunt beduinii, care sunt crezurile lor, cum functioneaza triburile (atat de diferite intre ele!), care sunt primejdiile care te pasc la fiecare pas prin desert, ce inseamna sa ai tovarasi de calatorie priceputi (portretele lui bin Kabina si bin Ghabaisha din tribul Rashid, principalii sai companioni, sunt excelente, iar despartirea de cei doi, de la sfarsitul volumului, iti lasa un nod in gat) sau ce sens adanc pot capata cuvintele „libertate completa“, cum poti supravietui in conditii extrem de dificile s.a. Lectura Nisipurilor arabe este o calatorie in sine, una revelatoare, as spune.