Abderrahmane Sissako s-a nascut in Mauritania, a copilarit in Mali, a invatat film la VGIK Moscova si traieste acum in Franta. Are 53 de ani. A devenit cunoscut in 1998, odata cu La vie sur terre. In 2002 a obtinut premiul FIPRESCI la Cannes cu Waiting for Happiness, prezentat in sectiunea Un Certain Regard, iar in 2006 a scos Bamako, care si el a circulat pe la festivaluri. Timbuktu e filmul sau cu cel mai mare ecou, ajungand sa fie nominalizat la Oscar pentru film vorbit in alta limba decat engleza. E o coproductie Franta/Mauritania, fiind produs de Sylvie Pialat, cea care a coprodus si Comoara, de Corneliu Porumboiu.
Nu pot spune ca am frematat la frumusetea plastica a filmului – care e reala, dar parca putin intelectual-turistica (gen luna plina peste sat s.a.m.d.). Ce mi s-a parut mai interesant e mai degraba felul in care e conceputa povestea, din tablouri aparent fara legatura intre ele si dintr-un amestec surprinzator de comic si tragic ce tine de un alt gen de sensibilitate decat cea europeana. O familie de pastori care locuieste intr-un cort ca intr-un paradis, in deplina armonie cu natura uscata din jur. Un sat unde un grup de jihadisti, apartinand Statului Islamic, incearca sa impuna Sharía interzicand tigarile, fotbalul, muzica. Jihadistii nu sunt atat de abrutizati, desi intra cu mitralierele in moschee – cei veniti pe filiera franceza discuta despre Messi si Zidane, iar altul fumeaza pe ascuns si ii face o curte discreta sotiei pastorului. Unii incearca sa faca pe durii si sa vorbeasca araba, dar, pentru ca nu o stapanesc bine, continua fraza in engleza. Tot ei asculta seara pe la geamuri sa vada cine indrazneste sa cante si incearca sa faca inregistrari video care ies prost pentru ca nu stiu sa joace („cand faceam rap, eram in pacat“, trebuie sa spuna unul dintre ei). In schimb, in alte tablouri lapideaza un cuplu de iubiti necasatoriti (filmul se pare ca a plecat de la un caz similar real petrecut in Mali, unde grupul militant islamist Ansar Dine a incercat sa impuna Legea Islamica in martie 2012). In alt tablou, jihadistii biciuiesc o tanara pedepsita pentru ca a cantat.
Combinatia de comic discret (gen Elia Souleiman) si tragedie poate crea o panica difuza pentru ca oximoronul pare uneori prea gogonat, dar cineastul se pare ca are nevoie de ea pentru a sustine teza destinului implacabil (maktub) caruia oamenii i se supun si care e, de fapt, mesajul si mai subversiv al filmului. Intreg filmul e construit pe amestecuri insolite. Pastorii stau in cort, dar vorbesc la mobil, satenii umbla pe strazi colbuite, dar au antene parabolice, jihadistii vin calare pe motociclete si masini Toyota.
Abderrahmane Sissako descrie un fel de copilarie a Statului Islamic, un moment cand jihadistii inca mai aveau ceva uman. Filmul a intrat pe ecranele franceze in decembrie 2014 si nici o luna mai tarziu avea loc atacul asupra redactiei „Charlie Hebdo“.
Timbuktu, de Abderrahmane Sissako. Cu: Abel Jafri, Hichem Yacoubi, Toulou Kiki