In topul meu personal, pe primul loc este, nedetronat, un restaurant bucurestean la care pe vremuri am facut greseala sa completez o hartiuta lucioasa, punand si adresa de e-mail. Restaurantul cu pricina are un serviciu de promo pe cat de profesionist, pe atat de creativ. „Daniel Cristea-Enache, credeai ca le stii pe toate?“, ma intreba restaurantul acum vreo doua luni, continuand apoi intr-un mod mai traditional: „Dar nu stii noua noastra reteta de rata cu portocale!“. Reclama e sufletul comertului si pana cand sufletul comertului nu ne starneste curiozitatea si nu ne face sa dorim cu adevarat ceva, comertul este somnolent sau de-a dreptul muribund.
Cumva invidios pe statura de clasici in viata a marilor scriitori din epoca trecuta (un Preda, un Nichita Stanescu, chiar si Adrian Paunescu, caruia i-a fost desfiintat Cenaclul Flacara), Nicolae Ceausescu a decis – de la un moment dat – sa se promoveze numai el. Pentru cei care-si amintesc, in deceniul noua, fotografiile scriitorilor romani de pe volumele semnate de ei s-au rarit, dupa care au disparut; la fel, emisiunile culturale; de asemenea, lansarile de carte si evenimentele ce ar fi trebuit sa puna la un loc, pentru cateva ceasuri, autorul de literatura si publicul sau. Cuplul Ceausescu confiscase reclama, promovarea, o parte a literelor autohtone (autorii de omagii) si era pe cale sa confiste si bietul „comert“ cu cartea, desfasurat oricum intr-un cadru etatizat.
Revolutia din decembrie 1989 a pus capat acestui drum si a deschis un altul. Nu numai presa cotidiana a renascut dupa 1990, ci si literatura insasi, eliberata de comandamentele ideologice si de constrangerile cenzurii. Dupa faza euforica si romantica de la inceputul anilor ’90, cand totul se vindea pentru ca totul se cumpara, capitalismul a inceput sa-si faca simtite regulile si in spatiul aparent eterat al artelor. Si cu cat spatiul bunurilor simbolice a asimilat, din motive istorice obiective, spiritul antreprenorial si parcursul concurential din economia de piata, cu atat vanzarile au devenit mai importante. Pe cale de consecinta, reclama a trebuit sa joace un rol mai important in a le sustine si stimula.
Iata de ce, astazi, suntem in plin bombardament cu reclame, fiind tintele unor capitalisti veritabili pe care eu ii apreciez. Chiar ma bucur cand vad cata ingeniozitate este pusa in lansarea unui produs, inclusiv a unei carti semnate de un autor strain sau roman, de ce nu? De ce ar trebui ca autorii romani sa ramana cunoscuti numai unei secte de initiati in ale literaturii si operele lor, sa nu ajunga la marele public? De ce aparitia si comercializarea unui produs oarecare sa fie mereu favorizate in raport cu aparitia si comercializarea unui roman? De ce scriitorului roman sa i se refuze sansele de a deveni – daca poate – o „vedeta“ nu numai prin aceea ca operele lui sunt omologate de critica, ci si prin „amanuntul“ ca ele se vand? In fine, dar nu in ultimul rand, cum sa supravietuiasca o editura daca nu vinde cartile pe care le publica si cum sa le vanda daca promovarea si marketingul nu-si indeplinesc functiile specifice? Prin urmare, se cuvin felicitate editurile romanesti cu buna promovare si incurajate campaniile cat mai inventive in lansarea unei carti, a unei serii, a unei colectii. Daca un autor roman poate fi nu numai un scriitor foarte bun, ci si o vedeta, atunci sa fie. Daca o editura poate numara, printre autorii ei, mai multe asemenea vedete, atunci sa le numere (dar nu ca pe steagurile lui Pristanda).
Problema cu adevarat serioasa apare atunci cand functia de analiza, interpretare si evaluare a criticii literare nu se mai exercita in conditiile profesiunii date, ci se distorsioneaza in ariile celelalte. Nu ma deranjeaza mesajele primite de la restaurantul bucurestean, fiindca am fost acolo si stiu ca e vorba despre o bucatarie first-class. Deranjante sunt promovarea agresiva a unor autori mediocri, recenziile care confunda critica si publicitatea, reciprocitatile avantajoase, cuvintele in straie de sarbatoare, dar atat de goale, cu care e intampinat un volum inainte chiar de a fi citit in intregime. Critica literara trebuie sa se fereasca de aceasta capcana in care, de prea multa reclama-care-e-sufletul-comertului, cadem si ne pierdem mintea. Mintea, adica luciditatea evaluativa, discernamantul, exigenta. Criticul e dator sa-si pastreze curajul opiniei, independenta si acuitatea prin care poate trece dincolo de (in)succesul unui autor, pentru a-i masura valoarea. Nu este rolul criticilor literari sa ne confirme ca autorul cel mai vandut e autorul cel mai vandut si ca autorul cel mai putin vandut e autorul cel mai putin vandut.
Punandu-ma acum in pielea unui „simplu“ cititor, rolul lor, al criticilor, este sa ne arate care sunt autorii cei mai originali si mai valorosi – si de ce.