La Manea, plecarea din „Jormania“ a fost una extrem de dificila, si nu din impedimente exterioare (ca evreu, scriitorul se putea lasa oricand cumparat, in contextul de comert si de troc al socialismului ceausist), ci din adanci si complicate motivatii interioare. Acestea din urma se vad reactivate inca inainte de scurta calatorie romaneasca din 1997; si pe toata durata zilelor si noptilor ei.
Refuzul prim de a reveni si ezitarile preliminare sunt justificate. Scriitorul stie ca, intorcandu-se fie si pentru putina vreme in tara trecutului sau, acest timp consistent lasat in urma va reinvia subit. Il va destabiliza emotional si moral, dislocand confortul de citizen american dintr-o mare tara de emigranti. Calatoria de aproape doua saptamani nu este asadar una turistica, de placere si curiozitate; si nici macar una sentimentala, de revedere a vechilor locuri dragi. E o calatorie aproape dureroasa: un fel de initiere intoarsa, in ceva ce calatorul stie prea bine. Philip Roth il sfatuieste sa faca acest drum: du-te! Saul Bellow, care cunoaste realitatile romanesti dinainte de 1990, ii da sfatul contrar: nu te du! Dubiile personale ale scriitorului nostru sunt, precum in basmele copilariei, plasate si mentinute intr-o ecuatie de incertitudine, o intersectie in care nu se ghiceste usor firul cel bun.
Exista o vizibila corespondenta, aici, intre gradul de dificultate al revenirii „acasa“ si gradul de complexitate prozastica. Scriitorul utilizeaza (cu rezultate, uneori, exceptionale) cele mai diferite registre, reusind pe de alta parte sa construiasca mai multe niveluri de adancime ale unei aceleiasi pagini. Scena conturata ne va surprinde, intai, prin coloritul ei tipologic, prin paleta personajelor; apoi, prin semnificatiile gestuale, prin ceea ce se degaja din miscarile „mici“, de toata ziua, ale unui ins; de la cortina ridicata de un gest si sonoritatea unei replici, plonjam in interiorul psiho-moral al eroilor, desfacut si parcurs, cu specifica lentoare, de subiectul cunoscator auctorial; iar diferitele euri, cu tot cu experientele care le-au dimensionat, sunt rasfrante de sensibilitatea si constiinta autorului-personaj.
Aceste niveluri suprapuse intr-o scriitura deopotriva cerebrala, reflexiva si organica, vie, pulsatila, pot fi separate din necesitati analitice si demonstrative. Dar ele vin toate deodata spre cititor, in mai multe „intoarceri“ initiatice coplesitoare, insuportabile. Iata-l pe tatal bolnav de Alzheimer: „Il priveam: era gol, in picioare, in dreptul ferestrei, cu spatele spre usa. Tanarul inalt si blond il stergea cu doua prosoape in acelasi timp si avea alt teanc de prosoape si carpe, la indemana, pe jos. Infirmierul ma vazuse, imi zambea, ne stiam, vorbisem de cateva ori. Un tanar voluntar german, venit sa lucreze la azilul de batrani din Ierusalim. (…) se apleca, grijuliu, asupra fiecarei portiuni de trup care trebuia curatata de fecale: bratele osoase, coapsele osoase, galbui, spatele, sezutul flescait, genunchii sticlosi. Tanarul german il curata, precaut, pe batranul evreu de murdaria cu care il identificasera afisele naziste! Am ramas tintuit in imagine si am inchis, precaut, usa. M-am intors in sala de mese. Tata a aparut, dupa jumatate de ora, zambind. «Astazi esti in intarziere», i-am spus. «Am dormit», a raspuns, cu acelasi zambet absent. Nu-si amintea ca abia se despartise de tanarul care ii spalase trupul de cacat si putoare, ii alesese haine curate, il imbracase, il condusese spre masa unde il asteptam. Ajuns, dupa noua ani, la inmormantarea mamei si a Patriei, trebuia, inainte sa parasesc cimitirul trecutului, sa las devotatei sotii a pacientului din Ierusalim pretioasa informatie: eliberat, in sfarsit, de singuratate, tata se afla, senin, fara ganduri sau tristete, in grija delicata a unui tanar german care tine la onoarea tarii sale.“
Se poate banui cat de greu i-a fost lui Norman Manea sa fixeze pe hartie o asemenea scena. Ea imbraca, in prima instanta, o forma de expresie si realizare literara, pentru a largi tot mai mult, a deschide literatura catre temele cele mai grave si problemele cele mai complicate. „Grijuliu“, „precaut“, din nou „precaut“, „delicata“…
Modul omenesc al infirmierului de a ingriji un bolnav comunica profund cu un mod al scriitorului insusi de a intelege si a scrie proza.
(Textul integral a aparut in volumul Obsesia incertitudinii/ The Obsession of Uncertainty. In honorem Norman Manea edited by Cella Manea & George Onofrei, Polirom, 2011)