Iar in cartea aceasta, un scriitor care nu poate inca sa fie scriitor, caci se lasa devorat de viata, in fiecare zi se lasa devorat de viata, se va sustrage iluziilor si se va aseza, in cele din urma, in fata unei foi albe si pe foaia alba isi va aminti toate cele vazute in ultimele decenii, isi va imbraca frazele in haine de poezie si le va lasa vii. Scriitorul acela voi fi eu.
Voi scrie candva despre acea calugarita, despre acea maicuta pe care am vazut-o candva intr-o manastire din Oltenia, cea mai frumoasa manastire din tara noastra, rostind obsesiv „Doamne miluieste, Doamne miluieste, Doamne miluieste…“, cu cea mai blazata voce pe care am auzit-o vreodata la un om. Voi scrie despre gandurile de atunci: te poti plictisi de Dumnezeu, ca un contabil de tablele sale?
Voi scrie candva despre acei barbati si acele femei pe care i-am intalnit pe la rascruci, asteptand trenuri care nu aveau sa mai vina vreodata, voi scrie candva despre toate acele drumuri care nu duceau nicaieri si despre tacerea unui om intr-o noapte, la clasa a II-a, intre Ploiesti si Bacau, doua orase oarecare. Tacerea unui strain intr-o noapte, cand sunteti doi intr-un vagon, si nimeni nu spune nimic, si nimic nu este de spus, si fiecare calatoreste prin gandurile sale spre un port unde sa-si ancoreze corabia tot mai obosita de viata.
Voi scrie candva despre banca din cimitirul „Colon“ din Havana, Cuba pe care, infrant de fusul orar, am adormit trei ore incheiate, la amiaza, intr-o siesta dintr-o alta lume. Si voi mai scrie despre acel prieten din prima mea copilarie, pe care l-am dus candva la groapa, acel prieten care cazuse dintr-un alt tren, sau poate ca fusese aruncat, si care avea gatul cusut cu o ata stridenta, obscena, voi scrie despre ce simti cand ai cincisprezece ani si ti se pune pe umeri cosciugul prietenului tau, un baiat cu ochelari care ar fi trebuit sa traiasca si viata, inainte de moarte, si n-a mai trait-o.
Voi scrie candva despre cum am impartit o punga de covrigei „Rontaila“ intr-o seara fara luna, in gara Veresti, judetul Suceava, cu un maidanez care ma privea ca pe un om. Si voi mai scrie despre aceste calatorii pe care le-am purtat, ca pe razboaie, numai si numai pentru a ma intoarce la mine. Si voi mai scrie despre o zi singur in Paris, cand statea sa ploua.
Voi mai scrie despre refugiatii pe care i-am intalnit, cu care m-am facut frate, despre toti vagabonzii carora m-am alaturat, despre cum am vrut candva sa urc intr-un circ si sa fug cu el, catre nicaieri. Si despre acel aurolac drogat cu heroina, ii voi reda numele, si numele sau va fi Dodo, si despre acea cutie in care Dodo dormea cu capul prabusit spre genunchi, da-te mai incolo, Dodo, ii voi spune, si voi sta alaturi de el, ca sa ii simt suferinta, ca sa ii simt suferinta curgandu-mi prin vene, si voi mai scrie despre acel pastor escroc care mi-a vandut candva solutia fericirii, aveam treisprezece ani pe atunci, si nu stiam ca fericirea nu exista. Si voi mai scrie despre acea femeie care mi-a deschis usa casei sale asa cum ai deschide o inima, ia loc, mi-a spus, si eu am luat loc, ia o carte, mi-a spus, si eu am luat o carte, si femeia aceasta avea o biblioteca infinita, si eu citeam in fiecare noapte pana in zori, si ziua faceam dragoste cu femeia cu biblioteca infinita, si nu e nimic mai frumos decat asta, nimic mai frumos decat dragostea dintre un barbat si o femeie intr-o casa-biblioteca, nu e nimic mai frumos pe lume, nimic.