Box, asteptatul al doilea lungmetraj al lui Florin Serban, distins cu Premiul FIPRESCI la Karlovy Vary, schimba cu totul registrul din Eu cand vreau sa fluier, fluier. Serban face un love-story imposibil intre o actrita familista (Hilda Peter) si un boxeur mult mai tanar. Lumile din care provin cei doi sunt complet diferite: Cristina traieste intr-un mediu artistic la care Rafael nu are acces, in vreme ce Rafael munceste intr-o spalatorie auto ca sa-si intretina tatal, incercand sa faca box de performanta. Ea e realizata – e angajata la teatru, are sot, copil si casa frumoasa –, pe cand Rafael e la inceput de drum si e sarac, de aceea accepta oferta unui manager care finalmente ii vara compromisul pe gat. Pe masura ce personajele se apropie, scenografia celor doua lumi incepe sa semene (mai ales cromatic), montajul inlantuind interioarele casei ei si ale lui, derutandu-te care a cui e si facandu-te sa intelegi in ce masura devine tot mai posibila comunicarea. Nu e patriotism local cand spun ca Sibiul – unde s-a turnat mare parte din film – devine personaj, fiind evidenta afectiunea DoP-ului Marius Panduru pentru el. Dar orasul nu e definit doar de dimensiunea lui vizuala, caci ce ar fi strazile lui daca n-ai auzi eroina facand clic-clac cu tocurile pe caldaram? Box e in multe privinte un film pe cat de discret, pe atat de diferit de registrul obisnuit al filmelor romanesti, discretia facand loc unor teme de meditatie pe care, daca nu le aprofundeaza, macar le indica elegant. Desi dimensiunea sociala nu e evidentiata, filmul neavand nimic din mizerabilismul filmelor realiste, ea exista prin contrast, sugerand ca diferentele sociale ar fi teoretic ireconciliabile. Jocul Hildei Peter si al lui Rafael Florea e cel care trebuie (Rafael Florea e intens si fotogenic), dar ceva e insuficient in scenariu facand ca pasiunea eroilor sa nu mai fie atat de convingatoare in momentul in care intra pe un anumit culoar de realizare. Elaborat mai formal decat Eu cand vreau sa fluier, fluier, dar cu o rigoare care urmareste permanent un scop, filmul ilustreaza preocuparea lui Serban pentru relatia dintre viata si arta, concretizata in scoala de actorie pe care a fondat-o, cu ocazie care l-a descoperit si pe talentatul neprofesionist Rafael Florea.
Lumea e a lor
Lumea e a mea, de Nicolae Constantin Tanase, e un debut in mare parte reusit. Realizat in regim independent si cu o distributie tanara, care amesteca neprofesionisti cu actori putin cunoscuti, el e un film despre adolescenta mai autentic decat ce s-a mai facut la noi pe acest tronson de varsta. Actiunea se petrece la Constanta, iar eroina filmului, o liceana care provine dintr-un mediu modest, are un conflict cu o colega cu pile din cauza faptului ca amandurora le place acelasi baiat. Protagonista Ana Maria Guran, care acum e studenta la UNATC, e de multe ori pe personaj, lipsa de experienta fiind suplinita de fotogenia ei, de gradul de prezenta in fata camerei si de incapatanarea pe care o da personajului, facandu-l convingator chiar si cand scenariul n-o ajuta. Urmand probabil in mod voit o reteta de gen, povestea face la un moment dat mici compromisuri pentru a ramane in schema – simbolismul pestelui din acvariu (partial justificat la final) sau faptul ca apartamentul fetei, de pe al carui balcon fuge atunci cand lucrurile se precipita, se afla desigur la etajul 1 ca sa fie evadarea mai usoara. Daca locurile comune sunt opriri necesare in poveste (baietii nu vor decat un singur lucru etc.), iar interpretarile sunt de multe ori stridente, mai interesante sunt solutiile vizuale care culmineaza cu o scena elaborata si dificila, sugerand plastic dificultatea eroinei de a lupta pentru propria salvare. Lumea e a mea a primit Mentiune Speciala in sectiunea East of the West la Karlovy Vary si lanseaza un regizor promitator.