satul Cacova a fost colectivizat cu forta, „la colectiv“ desemna o situatie jalnica, rusinoasa, inacceptabila. Deposedati de pamanturi, de carute, cai, pluguri si restul uneltelor agricole, oamenii s-au vazut nevoiti sa caute alte modalitati de trai. Cum industrializarea accelerata ajunsese si pe plaiurile noastre, barbatii s-au calificat lacatusi, mecanici, sudori, electricieni, strungari etc. Nici femeile n-au stat toate deoparte, multe ajungand mana de lucru ieftina in fabrici. Peste vreo zece ani, a ramane „la colectiv“ (adica a munci pamantul) era ultima optiune pentru orice absolvent de opt clase obligatorii. Si doar cei mai slabi la invatatura au ramas la vatra, acumuland o experienta ce s-a dovedit inutila dupa 1990, cand pamanturile au revenit proprietarilor si cursa imbogatirii a demarat in tromba. Colectivul, ca forma de organizare pentru cultivarea solului, mi se impregnase pe creier drept valoare negativa (nu e asa, dar asta-i alta poveste). N-as fi intrat in clubul „colectiv“ nici daca acolo concerta Radiohead, necum o trupa romaneasca.
Dar, cum totul curge, se schimba si evolueaza (sau involueaza), faptele nu tin cont de dorintele si opiniile noastre. Oricata autoritate ar detine cineva, amurgul sau vine inexorabil. Cati dictatori nu se credeau vesnici? Cati pontifi n-au gustat din cupa cu nectar a iluziei ca deciziile lor, dictate de interese diferite, schimba definitiv cursul istoriei? Pe mine nu ma mira cand vreun ministru, vreun oficial, numit sau ales, infige dintii in scaunul functiei si nu se da la o parte nici daca e prins in flagrant, cum li se intampla in zilele astea multor stabi de pe la noi. Magia functiei, drogul puterii (la care visa candva un romancier ca Petru Popescu), aroma bunatatilor – iata ce tine fixat pe „bolnavul cu mintea“, vorba lui Moromete, de fumul propriei importante. Este o chestiune care nu li se intampla niciodata rockerilor adevarati, cei care stiu bine sa aplice filosofia sintagmelor carpe diem si pantha rhei, de multe ori fara sa aiba habar de limba latina sau de Heraclit.
Rockerii sunt niste oameni care pot fi incadrati intr-un grup distinct in orice tara din lumea contemporana. Si ei, ca orice alta minoritate, au parti bune si rele. Si printre ei, ca in orice alta categorie sociala, sunt destui neaveniti, impostori sau profitori. Individualisti, in sensul ca pretuiesc fiecare persoana si apreciaza unicitatea fiintei umane, rockerii sunt altruisti de la sine, fara conditionarea vreunei ideologii, religioase ori ba. Rockerii nu-si cedeaza 10% din venituri, precum sectantii, dar sunt capabili sa daruiasca tot ce au cuiva care poate fi astfel fericit, fie si pentru o zi. Rockerii pot munci gratis pentru o cauza importanta, din punctul lor de vedere, dar niciodata nu vor lucra intr-un colectiv in care nu se simt bine, indiferent cati bani ar castiga. Sa obligi un rocker sa faca o treaba contra vointei sale este calea cea mai sigura de a primi un scuipat in ochi. Sa ceri unui rocker sa vina la biserica in seara de vineri, cand el se duce la club sa se relaxeze dupa cinci zile de munca? Numai cineva complet rupt de realitatile cotidiene poate sa gafeze astfel. Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Nefericitul (parca singur si-a cerut adjectivul!) Daniel, putea foarte bine sa taca in loc sa intre in antologia vorbitorilor stupizi. Pentru ca majoritatea rockerilor romani cunosc cum sta treaba cu credinta si cu biserica!
Ar fi trebuit sa scriu o cronica la discul Mantras of War, abia lansat de trupa Goodbye to Gravity in clubul cu nume damnat. N-am putut.