Judecata face referinta la sapte ofiteri rusi luati prizonieri in cel de-al Doilea Razboi Mondial, abandonati fara mancare si apa vreme de doua luni in pivnita unei manastiri, undeva in sudul Poloniei. Din sapte, numai doi raman in viata, iar supravietuitorul e judecat ulterior pentru canibalism. Supravietuirea prin devorarea celuilalt, prin anihilarea seamanului a ajuns in aceste zile un subiect mai actual ca niciodata. Privind la ceea ce se petrece in jur, in Europa, dar si mai departe, in Orient, traim senzatia ca lectiile din cartile de istorie din care am invatat la scoala se intrupeaza, ca acum razboiul a devenit real, il urmarim in direct. Se poarta doar in alte forme, toate malefice, iar fronturile s-au multiplicat pulverizandu-se in sute de „teatre“ de operatiuni. Ma intrebam zilele acestea in cat timp ajungea o scrisoare trimisa de un soldat catre ai sai, in Primul ori in al Doilea Razboi Mondial? Pentru primul, probabil in vreo luna. Pentru al doilea, macar intr-o saptamana. Azi totul e instant. Vedem aproape live luari de ostatici, decapitari, avioane deturnate ori doborate de rachete, bombardamente, atentate. Confruntarile armate sunt la un click distanta; click-krieg, tele-razboi!
Cu vreo luna de zile in urma, la Festivalul National de Teatru din Bucuresti, a carui tema a fost „Razboiul“, am vazut Frontul, o creatie a lui Luk Perceval. Coproducatori au fost Teatrul Thalia din Hamburg si Teatrul Municipal din Gent, iar regizorul a vizat sa reproduca pentru contemporani experienta belgiana a Primului Razboi Mondial. Desi declara, la Festivalul de la Edinburg, unde spectacolul a fost invitat, ca „nu poti imita suferinta!“. Diferenta majora dintre istoria oficiala, cea din tratate de specialitate, si istoria afectiva, cea artistica, tine eminamente de instrumentele si maniera de redare specifice. Istoriografia consemneaza recurgand rece la factualitate si cifre; arta o face reconstruind prin impact de sentimente realitati aduse sub ochii publicului.
Razboiul de la inceputul secolului trecut a fost unul de transee, cu numeroase pierderi umane, iar despre ele Perceval vorbeste scenic folosind surse de fictiune si surse documentare din culturile tarilor implicate in conflagratie asa cum a atins ea Belgia intre 1914-1918. Trunchiul central al textului de spectacol e povestea tanarului de 19 ani si a camarazilor lui din romanul lui Erich Maria Remarque, Nimic nou pe frontul de vest, pe care a aluvionat din Focul lui Henry Barbusse, unul dintre primele romane despre catastrofa debutului de veac trecut. Dar a utilizat si materiale reale: scrisori apartinand soldatilor belgieni, biografii ale catorva generali britanici, memorii ale asistentelor din spitalele de campanie. Perspectiva spectacolului e, de fapt, a subiectilor implicati direct in evenimentele belicoase de acum 100 de ani, totul provine din experienta lor de razboi. Perceval a vrut ca spectatorii sa fie atinsi senzitiv, sa auda sunetele, povestile, scartaitul tipic infruntarilor armate. Sa vada amputarile, mainile, picioarele, ochii, organele interne imprastiate in transee ori in spitalele de campanie. O face cu eficacitate artistica. Distributia e multiculturala, sunt 11 actori provenind din patru tari implicate in conflict, care intra in scena in linie, cu fata catre public si se asaza pe niste banale lazi goale. Reprezentatia incepe cu chemarea la lupta de sunetul unei goarne (improvizata din alama chiar de actor), dupa care cei 11 isi deapana istoriile la microfon. Fetele le sunt luminate discret, de lampi de citit, cu o lumina contre-jour ce le evidentiaza trasaturile faciale si mimica. Fiecare comunica in limba materna, in scena auzindu-se franceza, flamanda, engleza si germana. Adresarea e directa, relatiile dramaturgice sunt mai putin intre personaje si mai ales intre interpreti si spectatori. Decorul e amplasat exclusiv in partea din spate a scenei, o constructie uriasa, distrusa partial, ce devine suprafata de proiectie pentru imagini alb-negru prezentand efectele confruntarilor belicoase asupra soldatilor. Imaginile de arhiva curg lent, au patina vremii, te cutremura. Se aud doar vocile actorilor, cu timbru special, fluieraturi, scrasnete, zgomote metalice specifice luptelor. Toate simturile sunt angajate, pentru ca Luk Perceval vrea sa intelegem frontul prin senzorialitatea lui, din punctul de vedere al celor care lupta, al femeilor care raman acasa (mama) ori al celor de pe front (asistenta medicala). Spectacolul dureaza mult, peste doua ore, fara pauza, are o cadenta domoala, un tempo intentionat rar, pentru a ne impregna starea recreata.
Perceval prezinta lucrurile intimist, silindu-ne sa patrundem imaginar in santurile militare impreuna cu tinerii idealisti care cred ca a muri pentru o cauza despre care, de cele mai multe ori, nu stiu mai nimic, e un act de eroism. Nestiind ca in orice batalie e vorba in primul rand despre ura, arme, carne si sange. Adica despre moarte.
Cum miroase razboiul?, se intrebau artistii timisoreni din spectacolul Judecata de Barry Collins. Orice razboi echivaleaza cu distrugerea umanitatii prin pulverizarea materialului ei biologic, iar cel mai bine simti razboiul cand e chiar langa tine, sub ochii tai, cand eventual iti atinge rudele sau prietenii. Pana atunci e doar ceva despre care vorbesti. Din acel moment e ceva ce traiesti.