Cand l-am vazut, The Revenant mi s-a parut bun, dar nu extraordinar. La fel mi se pare si acum: lung si trenant, cu un moment antologic, extraordinar (batalia de la inceput) si cu secvente in care fizicalitatea povestii era nefericit impanata cu un lirism Malickian din ultimele filme ale acestuia (adica tot mai gaunos). Ar fi fost mai bine fara lirism. Povestea incredibila (dar adevarata) a lui Hugo Glass, care a supravietuit in iarna lui 1832 parcurgand 320 km, aproape ucis de un urs, doar pentru a razbuna uciderea fiului sau metisat de catre un compatriot, n-avea nevoie de vreun comentariu metafizic, era suficienta prin ea insasi. Cui ii arde de metafizica si filosofeala cand e in permanent pericol de moarte? O asemenea persoana trebuie doar sa ia pas cu pas decizia corecta – vezi eroul interpretat de Robert Redford in All Is Lost, de J.C. Chandor, unul dintre filmele ignorate ale ultimilor ani si care, la fel ca The Revenant si Gravity, reinterpreteaza drama omului care lupta singur impotriva naturii implacabile, prin filtrul crizei financiare contemporane.
E de inteles de ce Iñárritu a dorit un film lung si trenant. Trebuia sa te faca sa simti ca e vorba de un maraton, nu de un sprint (in interviuri spune si despre filmari ca au fost un maraton). Spiritele inflamate (mai ales la noi, unde filmele de Oscar sunt disputate pe viata si pe moarte) pierd din vedere un lucru. Sunt multi regizori pentru care realizarea unui film e mai importanta decat filmul terminat (unii nici nu le mai revad). Iñárritu a dorit sa filmeze The Revenant ca odinioara, adica pe bune, fara ecrane verzi/albastre sau SGI (cu o singura exceptie!). Asta a fost damblaua lui, desi cinemaul e mai degraba o arta a faire semblant-ului, a imitatiei realitatii. Cine lucreaza in domeniu (nu ma refer la criticii de film) stie ce greu e de turnat un film in decoruri naturale indepartate, in frig de pana la -40 de grade, zapada s.a.m.d. Dar aceasta experienta la limita, care devine aproape o lupta pentru supravietuire, isi are rasplata implicita (filmul a fost terminat cu bine) si nu garanteaza calitatea filmului. Un Oscar nu o echilibreaza indeajuns, Oscarul oricum se da pentru filmul terminat si nu pentru cat de ingrozitoare a fost munca la el. The Revenant trebuie mai degraba citit in context. Ca va lua Oscarul pentru Cel mai bun film sau il va ceda lui The Big Short – Brokerii Apocalipsei (care vorbeste despre criza economica in granitele unui fel de satire) nu conteaza atat de mult. Conteaza si mai putin ca Leo va lua, probabil, primul sau Oscar sau ca Iñárritu va lua un nou Oscar pentru regie (dupa Birdman). Mai important e ca The Revenant se adauga unei liste de filme (Gangs of New York, de Martin Scorsese, There Will Be Blood, de Paul Thomas Anderson) in care pagini prafuite ale istoriei SUA si ale capitalismului american sunt recuperate in maniera realista. Mai important, e unul dintre primele filme care le face dreptate indigenilor (indienilor, cum le spunem) si relanseaza discutia in alti termeni decat cliseele din westernuri. Dincolo de metafora conditiei umane din batalia de la inceputul filmului e vorba de un adevar simplu: lupta pentru supravietuire transforma pe oricine intr-un monstru. Iar istoria, asa imprevizibila, e un lung pomelnic de supravietuiri prin orice mijloace.
Revenant: Legenda lui Hugh Glass, de Alejandro González Iñárritu. Cu: Leonardo DiCaprio, Tom Hardy, Domhnall Gleeson