Tatal meu suferise in acea dimineata un accident rutier. Nu aveam vesti dinspre el. Stiam doar ca fusese ceva serios, un post local de televiziune difuzase deja imagini. Fusesera acolo cei de la descarcerare. Ce sa mai speri? Ultima data cand auzisem despre tata, era intr-o ambulanta si se indrepta spre un spital din Bucuresti. In aceasta stare de spirit – eram pe atunci ziarist la un cotidian patronat de un grup elvetian de presa scrisa –, am accesat un site local de stiri. Acolo am citit: „Gheorghe Craciun a murit“. Pe tatal meu il cheama Gheorghe Craciun. El nu este scriitor, el este un profesor de matematici deloc necunoscut in judetul nostru de munte. Era, deci, plauzibil ca acea stire sa fie despre tatal meu. Nu era. Era despre scriitor. Cum lucreaza destinul? Nu stiu.
Mai tarziu, pe holurile Spitalului „Bagdasar Arseni“, m-am gandit mult la aceasta coincidenta. In ziua in care a murit Gheorghe Craciun, scriitorul, tatal meu, Gheorghe Craciun, profesorul de matematici, a avut o intalnire cu moartea si a supravietuit. Tata traieste, imbatraneste, ca orice supravietuitor, accidentul a ramas de multa vreme in urma. Chiar acum beau o bere cu tatal meu intr-un oras din Perfidul Albion. El nu stie la ce ma gandesc, eu nu stiu la ce se gandeste el. Traim foarte bine si asa.
Scot din rucsac o carte. Cartea aceasta este Femei albastre, romanul neterminat al lui Gheorghe Craciun, scriitorul. Atunci – la moartea sa – am auzit prima data de acest romancier roman. Nu imi spusese nimeni numele sau in scoala, nu am avut de comentat nimic din cartile sale, nimeni nu imi pomenise de acest contemporan al nostru, proveneam dintr-un oras monoindustrial unde presa culturala ne parvenea cand rar, cand deloc, sunt totusi un autodidact, desi am destule diplome universitare obtinute cinstit. Nu stiu nici cand, nici cum as fi aflat de Gheorghe Craciun fara accidentul tatalui meu. Nu ii citisem nici o carte. Abia atunci, la douazeci si trei de ani, am inceput sa ma familiarizez cu opera domniei sale. Mi-a placut, dintru inceput, acest scriitor capabil de arhitectura unui roman. Mi-a placut puterea fictiunii sale. Mi-a placut capacitatea sa de a crea lumi, de a crede in ele, de a investi personaje cu viata. Putini scriitori romani, si nu doar dintre cei vii, au ajuns pana aici.
Recitesc, deci, Femei albastre si vad lucruri pe care nu le-am vazut prima oara. E o carte in care personaj este Nicole Kidman, actrita, o stiti, din Dogville, probabil cel mai bun film de cinema de la inceputul mileniului curent. Dar nu este doar ea. Sunt multe femei, reale, imaginare, nici nu conteaza. Sunt.
Gheorghe Craciun era pasionat de fotografie, iar aceasta carte neterminata este, in definitiv, o suma de fotografii care decurg intr-un film. E, poate, doar o intamplare ca Femei albastre e un roman, nu o pelicula din noul val. Specialistii numesc aceasta carte camilpetresciana. Nu pot fi impotriva. Nu sunt un specialist.
Mi-a placut, spuneam, ca aceasta carte se intemeiaza pe fictiune, ceea ce e tot mai rar in timpul in care toti se scriu doar pe ei, intr-o privire microscopica spre detalii care nu intereseaza pe nimeni. E, totusi, secolul selfie.
Mi-a placut, spuneam, ca Gheorghe Craciun avea curajul sa strecoare adevaruri brutale despre noi, romanii: suntem provinciali, arhaici, cu alfabetul nostru plin de a-uri si i-uri si s-uri. E o realitate la care m-am gandit de multe ori, dar nu am scris-o niciodata.
Un singur regret cu privire la Femei albastre: nu vom sti niciodata cum ar fi sfarsit-o autorul. Dar, puteti sa ma credeti pe cuvant, chiar si nesfarsita, e o carte care va ramane.