Sunt mici ritualuri specifice in care noi, cei care iubim arta spectacolului teatral, experti sau profani, „jucam“ de fiecare data. De aceea, si participarea la un act cultural poate deveni o arta, arta de a fi spectator. Pentru care cu totii trebuie sa ne pregatim, care se deprinde prin informare si exersare. Nu am de gand sa elaborez acum vreun decalog ori alt tip de set de reguli, majoritatea le stie. Departe de mine gandul de-a da lectii ori de-a ofensa pe cineva, insa am avut parte de multe faze nostime, bizare, unele de-a dreptul stranii. Care se cer impartasite.
Posetele doamnelor ascund uimitoare minuni. Inclusiv posetele de mici dimensiuni, pe care privindu-le te si-ntrebi cum de pot gazdui atata „recuzita“. Secretul e in buzunarasele interioare si in stiinta aparte a posesoarelor de-a valorifica fiecare centimetru. Asa incat nu ma mir ca odata o tanara, care mai statea si-n primul rand, cu cateva scaune mai incolo de mine, pe la mijlocul spectacolului, a dat tacticoasa la iveala din accesoriul minuscul, foarte posh, cum ar zice hipsteritele, un tub cu crema pentru maini. L-a masurat din priviri, l-a intors pe-o parte si pe alta, a desurubat capacelul, si-a scos inelul masiv si si-a aplicat un strat protector hidratant. Cu egala seninatate, distribuindu-si atentia atat inspre scena, cat si catre propriile maini, si-a reasezat pretioasa podoaba pe inelar, iar recipientul cosmetic in geanta. Era un spectacol de formula studio si numai cativa pasi ne desparteau de zona actorilor. Foarte probabil, au vazut-o si interpretii, mai ales ca lumina razbatea si inspre primele randuri de scaune.
Si tot in primul rand stateam intr-un alt teatru, dintr-un alt oras, la un festival cu multe stele, la o premiera, cand am asistat la peripetia urmatoare. Alaturi de mine, un distins domn, eseist pentru reviste de cultura cu staif, prezent el insusi in programul evenimentului cu o conferinta. Ca sa nu derutez indreptand ghicitoarea spre alte persoane decat cea in cauza, o sa dau initialele personajului – A.I. Ne-am salutat, iar domnul, imbracat foarte elegant, si-a cautat o pozitie cat mai confortabila in fotoliu. Apoi, profitand de obscuritatea zonei, s-a descaltat pur si simplu, intinzandu-si picioarele inspre rampa! A urmarit spectacolul din alveola lui comoda, la aplauze s-a incaltat, a sarit in picioare, a batut evaluativ din palme, a strigat „Bravo“ si, pe deplin multumit, a parasit incinta. Un episod similar mi-a fost povestit si documentat cu fotografii de la locul faptei in legatura cu Fanus Neagu, in vremea cand ocupa functia de director la Teatrul National Bucuresti. Celebru prin lipsa lui de delicatete, la o manifestare importanta pe care-o modera, isi scosese pantofii in vazul tuturor, asezandu-i perfect aliniati.
Un pitoresc poet iesean, mare fan al artei teatrale, avea obiceiul, nu stiu daca-l mai are, sa manance bomboane, crezandu-se protejat de obscuritate. Nimic grav, doar ca le prefera pe acelea ambalate in nylonuri fosnitoare, scoase din buzunar si „dezgolite“ taman in clipele de maxima liniste si tensiune dramatica.
Nu de putine ori, unii dintre spectatori mai trag cate un scurt pui de somn la teatru. Am intalnit situatia si prin strainatate, unde mai ales turistii asiatici obisnuiesc sa inscrie in traseul zilei cate un spectacol, musicaluri de regula, la care trag si cu ochiul, dar trag si la aghioase. Popasul intr-o sala de gen e binevenit dupa o zi plina de plimbari prin citadele. Dar am vazut asa ceva si pe la noi, chiar la specialisti ai genului, colegi de-ai mei critici, care, pierduti de monotonia a ceea ce se petrecea la rampa, au preferat mrejele lui Morpheu.
La un spectacol pentru copii, o mamica venise cu un baietel de cativa ani, dar si cu bebelusul aflat inca in etapa landou. Cel foarte mic si-a urmat bioritmul, neafectat de sound-ul scenic, pana cand ceasul biologic i-a semnalat ca e ora de masa. S-a exprimat prin cateva scancete, rapid stopate de mama care, pur si simplu, l-a alaptat pe loc. Fara sa-si desprinda privirea de la peripetiile din cutia magica in care Binele si Raul se confruntau prin intermediul personajelor. Multumit, bebeul a revenit la somn, fratele a fost fascinat de spectacol, iar la iesire, mama a replicat victorioasa: „V-am zis ca e cuminte!“. Un adevarat spectator in fasa!
Au fost si situatii cand m-am simtit aproape ca pe stadion. Odata, un grup de tineri, despre care am aflat ulterior ca urmau cursurile unui liceu de arta (!), se indeletnicea si cu mancatul semintelor. Pana cand plasatoarea le-a atras atentia si s-au potolit. De altfel, unii dintre junii care dovedesc prin comportamentul nepotrivit ca s-au ratacit in sala de teatru, comit si alt gen de pozne. Mai ales cand sunt in grup, lanseaza comentarii nelalocul lor, deloc in soapta, cum s-ar cuveni, razand zgomotos nu tocmai cand e cazul, de parca s-ar afla in propria sufragerie.
La fel de inadecvat a fost bautul unei beri la cutie de catre, parol!, un avocat celebru din Bucuresti, pe care-l stiam de la buletinele de stiri si talk-show-urile televizate. Domnia sa nu s-a sfiit, caci, da, era vara, si da, era cald, caci sistemul de ventilatie nu functiona, ca la antract sa-si cumpere o „racoritoare“ din care sorbea cu placere in cursul reprezentatiei. Discret, dar vizibil.
Intamplarile mele cu spectatori sunt amuzante si trebuie tratate ca atare. Veti crede, poate, ca sunt fictiuni. Sunt garantat reale, le-am vazut cu ochii mei si nu ma-ndoiesc, pe unele le-ati remarcat involuntar si voi. Tot ce sper e ca, dupa ce zambim citindu-le, sa mai si invatam cate ceva din ele.