Citindu-l, gandul mi-a fugit spre Roman teatral de Mihail Bulgakov si, mai aproape de noi, spre Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici, tustrele reflectand in timpi istorici diferiti, in moduri specifice si in grade diverse complicata lume a iluziei teatrale.
Romanul Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrela m-a cucerit de la primele lui pagini, iar admiratia pentru talentul si capacitatile de a fantasma ale lui Visniec augmenta pe masura ce avansam devorator in cele circa 500 de file dintre coperte. Structura cartii e fragmentara, insumeaza secvente aparent fara legatura intre ele, la care revii pentru a retrai juisarea estetica initiala; dar in profunzime, fragmentele sunt legate impecabil prin fire aparent insesizabile, poate, pentru cititorul motivat de pura placere intelectuala. Legaturile sunt puternice si se reveleaza pe parcurs, dovedind o constructie fara fisura, sustinuta de forta unui mare autor. De teatru, de proza, de lirica. Nu as fi scris despre Iubirile… daca in parcursul volumului nu ar fi fost vorba atat de des si atat de mult despre teatru. Matei Visniec e cunoscut in intreaga lume mai ales prin numeroasele piese jucate in aproape toate limbile pamantului, in orice caz, in cele mai importante! Romanul acesta e in fundamentele lui o arta poetica a dramaturgului, din care noi, impatimitii genului, aflam detalii referitoare la simtirea si gandirea sa teatrala direct din locul in care, filtrate prin literaturitate, prind contur personajele si actiunile scenice. Pe vremuri, dramaturgii scriau prefete ori postfete, prologuri sau epiloguri in scopul limpezirii pozitiei auctoriale. Matei Visniec ne ofera acum, cand a implinit 60 de ani, acest sublim esantion livresc in care strecoara, printre altele, referinte despre ce anume l-a orientat spre arta teatrala, ne livreaza informatii relativ la inceputurile sale intr-ale scenei, ne impartaseste experientele Festivalului de la Avignon, unde a fost prezent fara exceptie un sfert de secol, ne spune punctul lui de vedere in privinta teatrului autentic, de cate feluri e publicul si cate si mai cate. In locul unui tratat pur teoretic, inevitabil arid si care ar fi fost complet nefiresc pentru felul lui de-a comunica cu lumea, Matei Visniec ne seduce inca o data printr-o ars poetica implicita, poftindu-ne elegant, primitor in laboratorul sau creativ. Unde se si joaca putin cu mintea si sufletul nostru, combinand rafinat, in doze perfect echilibrate, realitate si fictiune, dramatism si comic, ironie si autoironie.
Romanul incepe cu o fraza despre moarte si cu rememorarea unui episod al copilariei: inmormantarea unui unchi trecut subit in nefiinta, in floarea varstei, in satul bunicilor din Bucovina, regiune care – episodul e din anii ’60 – reusise sa fereasca sanatoasele traditii arhaice de vigilenta cenzurii comuniste si sa le conserve prin practicare. Magnetismul descrierii, stiinta detaliilor semnificative, a nuantelor si a portretizarii, calitatea vizualitatii sunt insusiri tipice scriiturii lui Matei Visniec, iar ele fac din aceasta prima secventa cheia de lectura a intregului. Pentru ca, zice dramaturgul, fascinatia pentru teatru, pentru ritualurile acestei arte tocmai de acolo vin, din intamplarea tragica la care fusese martor direct si care l-a legat pentru totdeauna de ceremonialul spectacular, de riturile pe care teatralitatea le-a presupus inca din zorii ei si i-au asigurat rezistenta de milenii in preferintele publicului. Poate parea paradoxal, dar cu atat mai interesant, faptul ca un roman (si) despre arta vie, care e arta teatrului, este atat de conectat la elemente ale mortii. „De cate ori incerc sa identific sursele pasiunii mele pentru ceremonii, ritualuri, spectacol uman si teatru in general, imi vine in minte in mod automat moartea lui Mihai“, scrie Matei Visniec. De altfel, istoria universala a teatrului inscrie frecvent revendicari de acest fel ale unor artisti ori teoreticieni, un exemplu ilustru fiind Tadeusz Kantor care chiar si-a numit arta cu acest apelativ, teatrul mortii.
Doua capitole din Iubirile… sunt consacrate definirii teatrului. Ele reprezinta, intr-un amestec de real si fictional, parerile studentilor de la cursurile de actorie (din roman) sustinute, la Conservatorul din Avignon, de Christophe Kaplan de la Compagnie Pli Urgent – Lyon, pe unde Matei Visniec si-a facut intrarea in lumea teatrala franceza. In personajul Christophe Kaplan, autorul unifica doi artisti care i-au facut posibil debutul scenic in Hexagon, Christian Auger si Pascal Papini, pe care am avut ocazia si eu sa-i cunosc personal. Definitiile, cele 50 de definitii ale teatrului – imi vine sa le transcriu pe toate aici, atata sunt de cuprinzatoare si de frumoase! –, zic in registru metaforic ca „teatrul este o incapere mare fara ferestre unde oamenii devin ferestre“; ca „teatrul este Beckett care se uita la o piesa de Cehov care se uita la o piesa de Shakespeare care se uita la o piesa de Euripide care il recita pe Homer care se uita la cer cu ochii sai orbi“; ca „teatrul este o cortina facuta din pleoape“; „a fi sau a nu fi, iata ce este teatrul“ etc. Intre extremele acestei dileme ontologice formulate de Shakespeare, „a fi sau a nu fi“, se plaseaza declarat si inclinatia lui Matei Visinec spre arta teatrala.
Istoria piesei Buzunarul cu paine, scrisa in perioada navetei de profesor in Romania comunista, elogiul facut Avignonului, Parisului, Radautiului, paginile rezervate micului dejun frantuzesc, in care o rutina jurnaliera si elementele ei – cafeaua si croissantul – sunt personificate, ajung personaje ale unor contexte dramatice, iar cornul din foietaj devine protagonist de one-man show, analiza facuta publicului si multe, multe alte aspecte referitoare la lumea teatrului fac din Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrela un organon neobisnuit.
Scriitura lui Matei Visniec are importanta calitate a etajarii semantice, a stilisticii accesibile, a capacitatii de-a genera o cosmogonie din care rezulta universul unui creator special. Iubirile… e un manifest teatral ambalat intr-un roman care ne daruieste o fertila bucurie culturala.