In Ardeal, locul obarsiilor si formarii mele, nu se face coliva, iar dupa ce-am ajuns prin alte regiuni ale patriei cu acest obicei, vreme indelungata am si refuzat sa o gust. Daca veti cauta pe facebook.com, veti descoperi mai multe pagini cu acest nume, una de catering, alta de… vacanta, indiferent insa de domeniu, rostul tuturor fiind de a face reclama. Dupa cum va-nchipuiti, nici una nu are prea multi prieteni si nici followers!
Mi-am amintit cu aceasta ocazie, nostima in felul ei, de alte cateva situatii cu latente de teatralitate legate de contextul finalului de traseu terestru. Imi cazusera odata ochii pe un anunt dintr-un ziar de la sectiunea decese/comemorari – nu, nu radeti inca, fascicolele respective nu fac parte din lecturile mele preferate, pur si simplu foiletam cotidianul si mi-a atras atentia un enunt publicitar despre care, daca n-ar fi fost plasat acolo, as fi crezut ca e o gluma. Un cetatean instiinta ca intentioneaza sa-si concesioneze… locul de veci. Conform DEX, a concesiona inseamna „a pune la dispozitie printr-un act oficial“. Situatia absurd-comica mi-a reconfirmat faptul ca in Romania totul e tranzactionabil, inclusiv postumitatea! Instinctul jurnalistic a detectat potentialul situatiei si, dupa cateva planuri de interviu schitate mental, am sunat persoana, prezentandu-ma drept cineva interesat, pentru a afla detalii. Omul era posesorul unui confortabil perimetru din cimitirul principal, „Eternitatea“, „bine plasat, la alee“ pentru odihna eterna si, in generozitatea-i, era dispus sa-l ofere si altora pana i-o veni si lui sorocul. Poate unora vi se pare macabra toata intamplarea, dar omul o considera o oportunitate de business, un bine pe care il facea, contra cost desigur, altcuiva care avea mai mare nevoie de spatiul „locativ“. Il intreb daca e legal, raspunde ca se informase la un notar, unde urma sa perfectam actele, era perfect legal. Mai cu jumatate de gura zic daca nu-l deranjeaza sa stea pentru totdeauna alaturi de un strain. „Deloc, oricum nu mai stim!“, glumeste insul. Plusez si spun: „Dar daca, Doamne fereste, sfarsitul se va produce mai devreme decat va asteptati?“. Intrebarea l-a ofensat intr-atat incat mi-a inchis telefonul.
Cu ceva ani in urma, vazusem spectacolul celebrei companii germane Rimini Protokoll, care practica un teatru al expertilor, o varianta de teatru documentar, in care lucreaza exclusiv cu amatori. Dupa ce-si aleg subiectul, obligatoriu unul de maxima efervescenta comunitara, o problema a societatii pe care aceasta, cea mare sau una micro, nu o constientizeaza ori o ignora deliberat, aleg si interpretii, oameni obisnuiti, direct conectati la tema, ale caror marturii, competente, raportari la chestiune sunt vitale pentru verosimilitatea spectacolului. Din istorisirile lor, experiente rememorate, se imagineaza scenariul, unul flexibil, pus in scena chiar de acesti experti. Deadline a fost realizat la inceputul anilor 2000, vorbea „despre ce inseamna sa fii mort in mentalitatea comuna central-europeana“, iar distributia includea indivizi care prin profesiunile lor au de-a face zilnic cu moartea: un medic legist, un angajat la crematoriu, un sculptor de monumente funerare, asistente medicale, florari, lucratori la pompe funebre, o violonista specializata in recitaluri mortuare, un fotograf pregatit si pentru ferpare. Exemplul e edificator pentru dimensiunea spectaculara a acestui moment al vietii care este moartea.
Nici nu mai stiu pe unde am dat peste informatia ca in Occident, in prezent, poti opta pentru a ajunge post-mortem direct in cosmos. Firme specializate iti asigura contra sumei de 4.000-5.000 de euro, achitata in avans, desigur, posibilitatea de a se ocupa de cenusa depozitata intr-o urna fistichie, eleganta, eco sau cum altfel o doresti, pe care o vor dispersa direct in cer. Ca sa scurtezi drumul catre „dincolo“.
Mai am o faza potrivita temei de azi, pe care cu siguranta ati intalnit-o la vreo plimbare cu treaba (un buchet de flori, o lumanare etc.) prin cimitir. Cum inca la noi dreptul de proprietate nu e chiar sfant si se incalca destul de frecvent – iar in cazuri de acest gen, ce poti de fapt sa faci, sa dai mortu-n judecata?, sa aduci un executor sa-l evacueze? –, multi dintre posesori, pana sa-si construiasca monumentul funerar, asaza tablite lamuritoare cu inscrisul „ocupat“. Pentru ca da, chiar si acolo, daca nu esti vigilent, altcineva iti poate lua locul!
Cand apar aceste randuri, ma voi afla la Craiova, la Festivalul Shakespeare. Chiar astazi se implinesc 400 de ani de la trecerea in nefiinta a dramaturgului. Pentru William Shakespeare, „a fi sau a nu fi“ e legat de aceeasi zi, 23 aprilie, desi unii biografi sustin existenta unor controverse. Coincidenta sau nu, a fi nascut si a muri exact la aceeasi data e rarisim si atractiv. Imaginatia publica a facut chiar mai mult, lansand de-a lungul vremii ipoteze cum ca Shakespeare nu ar fi existat, ca opera ar fi fost scrisa de altcineva, de unul sau de mai multi autori. Istoria a consemnat vreo 60 de versiuni de presupusi autori ai operelor sale. Nu poti sa nu te intrebi de unde dorinta de a-l „omori“ pe Shakespeare? Disputele au devenit tot atatea ocazii de a mentine atentia asupra bardului de la Stratford-upon-Avon, de a stimula cercetarea, de a sustine argumente pro sau contra, aplicandu-i chiar lui celebra intrebare existentiala.
Nadajduiesc ca nu v-am tulburat prea tare cu situatiile dramatice relatate. Toate sunt desprinse din viata, iar stradania de-a le trata in cheia unui umor negru de calitate sper sa fi dat roade.