– Fragment –
„Cella era o flacara vie“
D.R.: In memoria celor care va cunosc, prietenia cu Cella Delavrancea ocupa un loc aparte. As vrea sa vorbim astazi despre ea.
D.G.: Cu cat povestesc mai mult despre Cella, cu atat parca raman si mai multe lucruri de spus. Cella a fost si a ramas cea mai tanara prietena a mea, desi cand am cunoscut-o avea deja 70 de ani, iar apoi a atins centenarul. Am intalnit-o prima oara la una dintre auditiile pe care Jeni Ionescu le dadea acasa la ea, ca sa prezinte instantelor vremii elevul pe care il pregatea. Veneau nume mari ale pedagogiei pianistice acolo, doamne cu morga, care se asezau serios, picior peste picior, si se contraziceau toata seara in argumente teoretice. Cella era, printre ele, o flacara vie, calda, jucausa. Simteam miezul ei fierbinte, fara nici o coaja. Am simtit-o de varsta mea, in felul ei sincer si copilaresc de a se raporta la muzica. Lasa intai „instantele superioare“ sa vorbeasca, le canta in struna tuturor ca sa le calmeze si apoi, cu modestie, isi spunea si ea parerea. Am revazut-o tarziu, peste niste ani, cand eu eram student, iar ea era deja la pensie si devenise profesor suplinitor la Conservator. Cum titularul de curs lipsea, a venit ea si i-am cantat Sonata de Liszt. Tin minte cum tropaia in jurul pianului, traia muzica, o respira prin toti porii.
D.R.: Atunci s-a legat, de fapt, aceasta prietenie?
D.G.: Relatia cu Cella n-a fost doar una de afinitati elective. Eu am si lucrat propriu-zis cu ea, am studiat in particular. In 1967, cand m-am inscris pentru a doua oara la Concursul Enescu, Florica Musicescu deja nu mai era profesoara mea oficiala, o abandonasem in favoarea Cellei. Avea deci motive serioase sa se urzice si sa ma faulteze, desi la suprafata avea cu Cella relatii cat se poate de mieroase. In tot cazul, la Cella in casa n-am auzit vorbindu-se prea de rau de ea, dar nici prea de bine. Se taxau, in schimb, orientarea ei pro-rusa (o chema, de fapt, Muzicenko) si faptul ca facuse pactul cu regimul.
D.R.: Dar ce v-a cucerit la Cella, ca profesoara? Care era punctul ei forte?
D.G.: Inraurirea ei asupra mea, din punct de vedere muzical, a fost foarte subtila, nu s-a facut cu violenta sau cu solutii gata livrate, ca in cazul domnisoarei Musicescu. Cella venea cu alta atitudine si alta altitudine fata de muzica. Nu mai era mestesug, ca la Florica, ci un cadou dumnezeiesc, de care trebuia sa te apropii cu sfiala. Din punct de vedere pedagogic, era complet nepotrivita cu nivelul elevilor de atunci din Romania. Era o profesoara pentru cei deja foarte avansati. Venea cu o cultura muzicala vasta, cu o cultura plastica impresionanta, cu lecturi si reflectii profunde si fertile. Si mai avea ceva, un lucru pe care l-am remarcat din copilarie: te facea sa simti ca esti egalul ei, ceea ce te influenta mult mai profund. Ea se insinua in personalitatea elevului, nu dadea cu barda. Avea propuneri, remarci – spunea: „Vai, ce frumos ai facut aici, dar uite, dincoace, cand am studiat eu bucata asta cu x, am facut-o altfel. Si m-am gandit la ceva… stai, ca mi-am notat pe partitura“. Si venea cu un citat din Rilke sau din poetii francezi sau cu o reflectie proprie care te ademenea in universul ei si muzica devenea dintr-odata altceva. Devenea chiar ceea ce trebuia sa fie.
D.R.: Inteleg ca Cella va incita sa cautati raspunsuri si in alta parte decat in muzica. In poezie, in filosofie…
D.G.: Eu deja aveam asta in mine. Si-mi placea la nebunie ca pot avea asemenea discutii cu ea. Eram si eu un cautator, citeam pe rupte si nu ma multumeam cu putin. Daca, de pilda, il citeam pe Balzac, imediat dupa aceea il citeam si pe Hippolyte Taine, cu eseurile critice despre Balzac. Si sigur ca, descoperind ca dialogul asta pe teme de echivalente literare e oricand posibil cu mine, ca sunt ca un burete, ca o sugativa, ca am replici, intrebari si, pe ici, pe colo, chiar raspunsuri, schimbul de idei dintre noi s-a intensificat. In fond, mi-am facut un soi de ucenicie cu Cella. Mi-a dat foarte multa incredere in mine, foarte mult curaj, venit dintr-o casa unde permanent eram pus la zid, unde nu corespundeam deloc anumitor precepte. Minus un singur lucru: felul in care ea canta la pian nu era foarte pe placul meu in perioada de tinerete – atunci ma uitam un pic de sus la maniera ei de a canta.
D.R.: O gaseati depasita?
D.G.: O gaseam anacronica, da. Asta pana cand, aflat la Viena in timpul bursei Herder, am comandat la magazinul cel mare de pe Kärntner Strasse niste discuri cu Michelangeli, printre care si unul cu zece mazurci de Chopin, alese special de el. Si, ascultandu-le, mi-am dat seama ca Michelangeli canta a la maniere de Cella sau ca Cella canta a la manière de Michelangeli. I-am spus si a fost foarte mirata. Si mi-a facut apoi genealogia profesorilor ei. Maitre Isidor Philipp fusese elevul elevului lui Chopin. Si mi-a zis: „Vezi? Toate inflexiunile astea nu mai stie nimeni sa le faca, s-au dus odata cu moda, asa cum violonistii, de la un punct incolo, au inceput sa cante fara glissando“. Cella venea in muzica cu o sensibilitate de tip vechi, care se pierduse, dar care nu consta doar intr-o serie de trucuri invatate printr-o conjunctura a filiatiilor profesionale, ci facea parte din structura ei interioara. Pentru mine a fost o revelatie chestiunea asta. Mi se pare uluitor si fascinant cum, la distante temporale, geografice, oameni diferiti prin biografie si cultura ajung la aceeasi viziune asupra lucrurilor. A fost si cazul lui Michelangeli si al lui Celibidache, care, desi veniti din teritorii diferite ale muzicii, au ajuns la aceeasi intelegere asupra artei. Si s-au intrebat mirati: „Bine, dar de unde stii tu asta?“ – „Ei, asta-i buna, dar de unde stii tu asta?“. Cred ca e una dintre marile bucurii care se pot intampla in viata unui om de vocatie – sa intalnesti acele minti-pereche, sa te intersectezi cu acei oameni care au ajuns in acelasi punct sau mai sus de tine, dar pe acelasi drum ca al tau. Pe care ti-l pot lumina si tie din locul in care se afla, lasandu-te sa intelegi ca esti pe calea cea buna si ca mai ai doar cativa pasi de facut. Relatia asta cu Cella, de corectie permanenta a traiectoriei mele muzicale, a fost indelungata, fara sa fie ostentativa, fara sa para vreo secunda ca ea cauta inadins sa faca asta. Insa, daca e sa ma gandesc concret ce am invatat de la ea, sa pun cap la cap ceva anume, din punct de vedere tehnic, profesional, e greu de zis. Nu mai pot sa despart ce era al meu de ce era al ei, in ceea ce s-a cladit dupa aceea in mine. Cella a functionat ca un formidabil catalizator – si, intr-un fel poate prozaic, si ca o ocrotitoare, ca un inger pazitor al meu in spatiul public. Vazand ca multe din concertele mele raman fara ecou in presa, fiindca nu intram in vederile oficiale si exista interdictie in privinta mea, a hotarat sa scrie ea insasi cronici. I-a dat telefon lui Ivascu la „Romania Literara“ si l-a rugat sa-i dea spatiu pentru o cronica muzicala. Si Ivascu a primit cu foarte mare incantare. Cella luase Premiul Academiei pentru scrierile ei, era un nume. Asa a facut o adevarata campanie de sustinere a mea. Era nelipsita de la concertele mele din Bucuresti, ba uneori venea si la Ploiesti sa ma asculte.
D.R.: Batea drumul pana acolo, la varsta ei?
D.G.: Da, avea un prieten medic, doctorul Cristescu, care venea si le lua cu masina, pe ea si pe prietena ei cu care locuia, si ma trezeam cu ele in randul intai.
D.R.: Cum va spunea Cella?
D.G.: La inceput imi spunea Dan Grigore, „draga Dan Grigore“, apoi o vreme mi-a spus Dan. Dar dupa ce am venit din Franta, in 1966, unde fusesem invitat sa deschid un festival de tineret la Cannes si unde cantasem la Nisa si la Cap d’Antibes, lucrurile s-au schimbat. Pentru ca m-am apucat sa-i povestesc Cellei cum am concertat intr-o sala plina de tablouri, cum la repetitia pentru acest concert a venit o doamna foarte eleganta si foarte frumoasa, al carei sot a stat putin in spatele ei si apoi a plecat discret. Si cum, dupa ce am terminat de cantat, mi-a spus ca i-a placut foarte mult si ca ma roaga sa cant pentru ea Sonata Lunii. Aceasta doamna mi-a multumit si a plecat, eu am ramas sa studiez si foarte curand, intoarsa cu un carton frumos ambalat de marrons glacés, mi-a zis: „Cher maitre, je vous remercie infiniment pour le plaisir de vous écouter…“. Cand le-am vazut, am zis: „Pe astea i le duc Cellei“. Stiam ca e innebunita dupa marrons glacés. La noi nu se mai gaseau – se gasisera pe vremuri la Nestor. Si, cand i le-am dat, povestindu-i si istorioara in cauza, a zis: „Dan, de acum inainte tu esti pentru mine Maitre Grigor“. Si de atunci toate dedicatiile ei sunt cu Maitre Grigor.