Discul instigator (primit for promotional use only) nu-i rau deloc, ba dimpotriva. Se numeste Pierced Arrow si apartine trupei The Rides (2016, Provogue/Mascot Label Group). Muzica suna al naibii de bine, ceea ce nu ma mira. Cand componentii se numesc Stephen Stills, Barry Goldberg, Kenny Wayne Shepherd, Chris Layton si Kevin McCormick, nu te poti astepta la rateuri ori umplutura. 10 cantece in stil hard-rock-blues ghiftuiesc boxele cu sunet de calitate, dinamic, placut, poate chiar prea placut. Versatii muzicieni Stills & Goldberg asigura suport „sangelui proaspat“, chiar daca Shepherd nu mai e demult un debutant promitator, ci un chitarist care a confirmat. Reteta insa e stridenta: se iau niste rockeri batrani cu abilitati multiple, care inca mai pot sa scrie refrene si (cu energizante) sa nu stea degeaba pe scena, gadilandu-si instrumentele; se impaneaza cu tipi in floarea de cactus a puterii interpretative; se trage un disc de proba; daca se vinde multumitor, urmeaza al doilea si un live-on-stage (audio si video) pentru degustatorii absenti de la spectacole. Si asa mai departe – a se vedea exemplul standard Black Country Communion. Distractie sau afacere? Parca raspunsul la intrebare mai conteaza!
S-a intamplat insa ca inainte sa-mi ascut „spiritul critic“, sa primesc tot in scop promotional (casele de discuri serioase stiu sa faca asta, si bine fac!) noul album Moreland & Arbuckle – Promised Land or Bust (Alligator Records, 2016). Nu stiam, nu auzisem nimic despre aceste nume. A fost nevoie doar de circa 30 de secunde din prima piesa, „Take Me With You (When You Go)“, un intro de chitara, muzicuta si voce, sustinute de-o toba profund rezonanta, un start fara complexe, ca sa-mi dau seama cu cine am placerea sa stau… Dar ce scriu eu aici? Cum as putea sa stau, cand muzica te ridica de pe patul de moarte si te face sa dansezi ca un muncitor forestier scapat sambata seara la salonul cu bautura si femei dintr-un oras tumefiat de politicieni corupti, escroci financiari si predicatori mesianici? Ascultati piesa a doua, „Mean and Evil“, cu un „duel“ sufocant intre chitara si muzicuta, amandoua instrumentele cu rol de contraparte la vocea lui Dustin Arbuckle, rugoasa cat sa curete epava Titanicului, daca ar fi scoasa din Atlantic, si atat de jilava, de parca ar fi strecurat printre coardele vocale toata productia de whisky din statul Kansas.
Aaron Moreland s-a nascut in 1974 si-a zanganit-o cu punkul, si-alte prostii la moda, pana cand, cum zice, l-a izbit „Son House Moment“. Ziua in care „a tras pe nara“ un disc al legendarului bluesman i-a schimbat viata. Sa cante si sa traiasca blues a devenit visul sau. In 2001, s-a intalnit cu Arbuckle, nascut in 1981, in acelasi oras, Wichita, la una dintre acele manifestari generoase si eficiente din tarile normale, explicitate astfel: microfonul e deschis, canta cine vrea! Au constatat repede ca se potrivesc la gusturi muzicale si opinii despre lume (sic!). Sa cante impreuna parea o necesitate inevitabila, dar cum? Cateva sezoane de cautare au putut integra formulei chimice stabilite intre ei doar un baterist. Acesta se numeste Brad Horner. Basist le-a fost greu sa gaseasca, iar dupa ce-au ezitat un timp, au admis ca e suficient cate un session-man. Tripleta functioneaza. Iata ce spune publicatia „American Songwriter“: „Group’s music is «swampy, sweaty and muggy… mixing a bluesy foundation with bits of country, folk and squawking American rock and roll»“. Si daca nici americanii nu stiu despre ce e vorba…
Ce mai pot adauga la „reteta“?