– Fragment –
A nimerit peste jurnalul parintelui Ulisses la doar cateva saptamani dupa ce viata ii fusese iremediabil distrusa. A fost o descoperire pur intamplatoare, facuta in timp ce lucra la Muzeul National de Arta Antica, unde indeplineste functia de asistent muzeograf. Cardinalul-patriarh al Lisabonei, José Sebastião de Almeida Neto, facuse recent o donatie de obiecte ecleziastice si neecleziastice adunate de-a lungul secolelor de pe tot cuprinsul imperiului portughez. Cu permisiunea cardinalului Neto, Tomás a fost trimis de muzeu sa intreprinda cercetari in arhivele episcopale din Rua Serpa Pinto, pentru a stabili provenienta exacta a acelor minunate artefacte, istoria in urma careia un altar, un potir, un crucifix sau o psaltire, o pictura sau o carte au ajuns in posesia diecezei de Lisabona. […]
A examinat prima pagina, remarcand o insemnare care avea _deasupra o data si un loc: 17 septembrie 1631, Luanda. A intors pagina cu grija. Au aparut si alte date. Ultimul an consemnat, desi fara zi ori luna, era 1635. Deci era vorba de un jurnal. Ici-colo a observat niste referinte geografice, „muntii Bailundu… muntii Pungo Ndongo… vechiul drum spre Benguela“ – toate, locuri care par a fi plasate in Angola portugheza. Pe 2 iunie 1633 apare numele altui loc: São Tomé, micuta colonie insulara din Golful Guineei, „acel solz de matreata de pe capul Africii, la zile bune de mers spre miazanoapte de-a lungul coastei jilave a acestui continent pestilential“. Ochii ii cad pe o propozitie scrisa cateva saptamani mai tarziu : Esta é a minha casa. „Aici e acasa.“ Dar nu era scrisa doar o data. Cuvintele acopereau toata pagina. O pagina intreaga continand aceeasi scurta propozitie, inghesuita in urmatoarea, identica, cu randurile urcand si coborand usor: „Aici e acasa. Aici e acasa. Aici e acasa“. Apoi se opreau, inlocuite de o proza discursiva mai obisnuita, pentru a aparea din nou dupa cateva pagini, acoperind o jumatate de fila: „Aici e acasa. Aici e acasa. Aici e acasa“. Apoi inca o data, mai incolo, pe o pagina si un sfert: „Aici e acasa. Aici e acasa. Aici e acasa“.
Ce insemna? De ce aceasta repetitie maniacala? A gasit in cele din urma un posibil raspuns pe o pagina unde reiterarea era aceeasi ca in toate celelalte cazuri, acoperind de data asta aproape doua pagini, cu o singura diferenta la final, cand iesea putin din tipar, un indiciu ca propozitia constituia de fapt o elipsa pe care autorul ei o completa in gand de fiecare data: „Aici e acasa. Aici e acasa. Aici e acasa, unde Domnul m-a asezat pana cand ma va lua la Sanul Sau“. Era limpede ca parintele Ulisses fusese chinuit de un dor arzator dupa acasa.
Pe o pagina, Tomás a gasit un desen bizar, desenul unei fete.
Trasaturile pareau schitate in graba, cu exceptia ochilor plini de tristete, minutios desenati. S-a cufundat in tristetea lor. Amintirile despre fiul sau mort de curand i se invartejeau in minte. In ziua aceea, cand a plecat de la arhive, a dosit jurnalul printre niste hartii inofensive din servieta. Nu se amagea in privinta intentiilor lui. Nu era vorba de un imprumut neoficial – era furt curat. Arhivele episcopale, care ignorasera jurnalul parintelui Ulisses timp de doua sute cincizeci de ani si mai bine, n-or sa-i simta lipsa acum, iar el isi dorea sa-l studieze cum trebuie, in tihna. […]
Ce scria parintele Ulisses pe cand se afla in Angola nu era decat o relatare sarguincioasa si de un interes mai degraba modest. Era si el un biet slujitor al episcopului de Luanda, care „sedea pe chei, la umbra, pe tronul sau de marmura“, in timp ce el trudea pana il cuprindea amorteala, alergand de colo colo ca sa boteze loturile de sclavi. Dar in São Tomé o forta incontrolabila a pus stapanire pe el. A inceput sa lucreze la un obiect, prinosul de care era vorba in titlul jurnalului. Faurirea acestuia i-a sleit mintea si i-a stors si ultima picatura de vlaga. Pomenea de incercarea de a gasi „lemnul cel mai fara de cusur“ si „uneltele potrivite“ si isi amintea de ucenicia in atelierul unchiului sau de pe vremea cand era tanar. Descria felul in care dadea cu ulei prinosul sau, pentru ca acesta sa se pastreze mai bine in timp, cu „mainile mele lucind, fauritoare de iubire evlavioasa“. Spre sfarsitul jurnalului, Tomás a dat peste aceste cuvinte stranii, ce preamareau natura maiestuoasa a creatiei sale: Straluceste, tipa, zbiara, urla. Cu adevarat Fiul lui Dumnezeu care scoate un tipat patrunzator & isi da ultima suflare in timp ce catapeteasma templului se crapa de sus pana jos. E gata…
Molia din sufletul lui Tomás a frematat. Si-a adus aminte de ultimele ore ale Dorei. Dupa ce cazuse la pat, tinea strans cu amandoua mainile un crucifix si, oricat se zvarcolea, oricat tipa, nu voia sa-i dea drumul cu nici un chip. Era o efigie ieftina de bronz, destul de mica, care lucea stins, de genul celor care sunt atarnate pe perete. A murit strangand-o la piept in odaia ei micuta, simpla, vegheata de nimeni altcineva in afara de Tomás, care sedea pe un scaun de langa pat. Cand a sosit clipa cea din urma, anuntata de oprirea brusca a respiratiei ei haraitoare (pe cata vreme fiul sau se stinsese atat de linistit, ca petalele unei flori care cad lin la pamant), s-a simtit ca o bucata de gheata purtata pe apele unui rau.
In orele care au urmat, pe masura ce lunga noapte se sfarsea si noua zi isi intra in drepturi, iar el il tot astepta pe cioclul care nu mai aparea odata, a tot fugit din camera Dorei, pentru a reveni iarasi, alungat de groaza, adus inapoi de o pornire nestavilita. „Cum o sa traiesc fara tine?“, a implorat-o el la un moment dat. Ochii i-au cazut pe crucifix. Pana in clipa aceea relatia lui cu religia fusese una superficiala: respecta randuielile de forma, dar in sinea sa il lasau rece. Acum si-a dat seama ca problema religiei trebuia ori luata drastic in serios, ori ignorata la fel de drastic. S-a uitat la crucifix, osciland intre credinta absoluta si necredinta absoluta. Pana sa se decida odata pentru totdeauna intr-un fel sau altul, si-a zis sa pastreze crucifixul ca amintire. Dar Dora – sau, mai precis, trupul neinsufletit al Dorei – nu voia sa-i dea drumul. Mainile si bratele ei tineau strans obiectul acela, cu o forta neabatuta, chiar si atunci cand, practic, i-a ridicat corpul de pe cearsafuri tot incercand sa i-l smulga. (Prin comparatie, trupul fara viata al lui Gaspar fusese atat de moale, de ziceai ca e o papusa mare, umpluta cu paie.) Furios, a izbucnit in hohote de plans si a renuntat. In clipa aceea o hotarare – sau mai degraba o amenintare – i-a incoltit in minte. S-a uitat crunt la crucifix si a suierat: „Tu! Tu! O sa ma ocup eu de tine, stai numai sa vezi!“.
In cele din urma, cioclul a venit si a luat trupul Dorei cu tot cu crucifixul ei blestemat.
CARTEA
In Lisabona anului 1904, un tanar pe nume Tomás descopera un jurnal vechi. Acesta lasa sa se intrevada existenta unui artefact extraordinar care – daca va fi gasit – va redefini istoria. La volanul unuia dintre primele automobile aparute in Europa, tanarul porneste in cautarea acestei comori stranii. Treizeci si cinci de ani mai tarziu, un medic anatomopatolog din Lisabona, pasionat de romanele Agathei Christie, diseca un cadavru si se gaseste in fata unui mister de nepatruns, consecinta cautarilor lui Tomás. Dupa alti aproape cincizeci de ani, in 1981, un senator canadian se retrage intr-un sat din Muntii Inalti ai Portugaliei, indoliat dupa moartea sotiei. Are insa o companie dintre cele mai neobisnuite: un cimpanzeu. Si aici, in acest sat, cautarea lunga de un secol se va incheia intr-un mod cu totul neasteptat.
AUTORUL
Scriitorul canadian YANN MARTEL s-a nascut in Spania, in 1963. Dupa ce a studiat filosofia la Trent University, s-a dedicat literaturii. Este autorul volumelor de proza scurta Seven Stories (1993), The Facts behind the Helsinki Roccamations (1993) si al romanelor Self (1996), Life of Pi (2001; Viata lui Pi, distins cu prestigiosul Man Booker Prize for Fiction) si Beatrice and Virgil (2010). Viata lui Pi a devenit bestseller international, cartea fiind publicata in peste cincizeci de tari.