In 432 denunta iresponsabilitatea si manipularea interumana mai mult sau mai putin subtila, in Dupa dealuri intoleranta si obtuzitatea, iar cu Bacalaureat ajunge la predispozitia pentru compromis si la responsabilitatea fata de urmasi. Cineastul devine astfel un fel de supraeu, de instanta morala care foloseste cinemaul ca pe o oglinda, ca pe un joc de roluri menite sa ne faca sa observam la noi adevaruri neplacute, adesea inconstiente. Ca cineast, Mungiu se simte responsabil (dupa cum se simte si ca om). Cele doua filme-omnibus Amintiri din Epoca de Aur se datorau si celor spuse mai sus, dar si datoriei morale de a recupera ceva din perioada comunista. Simtul responsabilitatii viza si promovarea unor tineri cineasti pe care i-a chemat sa coregizeze alaturi de el. Cu Bacalaureat, desi ataca o tematica mai larga, Mungiu da impresia ca a intrat intr-un usor manierism formal aplicat unei povesti insuficient gandite sau poate, dimpotriva, fixate prea mult intr-o forma prestabilita.
Ideea de a trata cu nuante de thriller povestea unui tata in stare de orice compromis pentru a-si trimite copila la facultate in strainatate (desi ea nu doreste asta), in conditiile in care a fost agresata cu o zi inaintea bacului, e interesanta, cu toate trimiterile la Michael Haneke. Mungiu a capatat deja mare usurinta in exprimare, manuieste bisturiul foarte usor, aproape fara efort. Poate de aici pericolul unui manierism si al unei tendinte de a-i da spectatorului mancarea gata mestecata. Daca de la 432 si Dupa dealuri ieseai cu respiratia taiata si cu senzatia ca ai nevoie de doua, trei zile de liniste ca sa lasi sa se depuna in tine chestiile grele pe care filmele le rascolisera – aici, in ciuda misterului aproape nedeslusit cu geamurile sparte s.a.m.d., povestea e in asa fel scrisa si pusa-n scena incat toata lumea, inclusiv (sau mai ales) strainii, sa inteleaga usor mesajul.
Pentru spectatorii fideli ai lui Mungiu poate fi frustrant sa fie hraniti ca puii de barza. Ei vor sa descopere singuri si sa aiba impresia ca dupa ecran mai ramane mult de descoperit.
Nu spun ca Mungiu a gandit a priori un produs de export, stampilat cu Made by the Romanian New Wave, ci ca n-a stat destul pe scenariu si s-a grabit sa filmeze. In ambele dati in care am vazut filmul mi s-a parut ca se rupe in acelasi punct, odata cu aparitia procurorilor, cand lucrurile intra pe alt fagas si se complica prea mult. Din acel punct, am avut senzatia ca povestea incepe sa se dezlipeasca de personaje ca folia de abtibild. Astfel, discutia bizara dintre tatal lui Adrian Titieni si politistul lui Vlad Ivanov de pe munte poate suna apodictic, abstract si cumva in avantajul filmului, politistul refuzand sa-l ajute pe prietenul care se crede urmarit („Am gasit parbrizul spart.“ „Poate ai parcat aiurea.“), in vreme ce amandoi cad de acord ca inainte (in copilaria/tineretea lor) un anumit versant al muntelui arata mai bine. Dar pana la final, povestea se indeparteaza tot mai mult de spectator, desi continua sa-l ajute si sa acumuleze referinte familiare din filmele precedente. Scena vizionarii martorilor de la politie, cu Valeriu Andriuta guest star, asemeni lui Olivier Gourmet in filmele fratilor Dardenne (coproducatorii filmului), are un rol abstract, de ars poetica – suspectul interpretat de Andriuta isi ia rolul de violator in serios si incepe sa-si urle replica in fata victimei invizibile. Scena are impact, dar nu-i prea intelegi mesajul.
Cred ca m-a deranjat la film si tonul prea potolit cu care vorbesc personajele si care mi se pare de multe ori nepotrivit cu realismul general (dintre interpretarile feminine, cel mai bine mi s-a parut ca da Maria Dragus). Nu asa ar vorbi niste oameni obisnuiti. Felul in care regizorul ii pune sa vorbeasca da o rama subiectiva povestii – asa potolit este si el. Sau poate ca asa mi s-a parut pentru ca m-am dezvrajit. Mi s-a parut, deci, ca Bacalaureat e un film profesionist, dar nu la fel de bun ca 432 sau Dupa dealuri. Un film de trecere, ca si cum Mungiu s-ar pregati pentru ceva mult mai greu.
Bacalaureat, de Cristian Mungiu. Cu: Adrian Titieni, Maria Dragus, Lia Bugnar, Malina Manovici, Vlad Ivanov, Gelu Colceag, Rares Andrici