Regizorul, un creator care s-a preocupat sezon dupa sezon, intr-un proiect personal, de studiul scenic al registrelor dramatice, a optat pentru o abordare naiva, accesibila, concentrata pe text si pe jocul actorilor. In principal, pe Eugenio Allegri si Michele Di Mauro, cele doua staruri ale distributiei, dar si pe partenerii lor de scena ceva mai tineri, studenti ai scolii de teatru care functioneaza in cadrul institutiei. Allegri e cunoscut pentru apropierea de Dario Fo si datorita preocuparilor fata de studiul commediei dell’arte, pentru care a scris si canavale. Di Mauro, pentru teatru si film, dar si initiative culturale individuale iesite din obisnuit.
Traducerea si adaptarea piesei Cum va place au fost realizate tot de Muscato, familiar cu opera shakespeariana, din care a mai montat Comedia erorilor, Romeo si Julieta, A douasprezecea noapte. Traducerea a actualizat vocabularul si a comprimat mult intinderea, pastrand intacte actiunea si relatiile dintre eroi. Acest Cum va place e un mix de trecut si contemporan, o punte fictionala intre perioada elizabetana si zilele noastre, iar intentiile regizorale se vad cel mai bine in costumele personajelor (realizate de Vera Pierantoni Giua), care le plaseaza temporal voit ambiguu. Rosalinda (Beatrice Vecchione), de pilda, are corset, guler gofrat, dar e incaltata cu bocanci si poarta casti audio. Jacques (Michele Di Mauro), mizantropul ce vrea sa fie licentiat ca bufon, e un rocker filosofand cu gratie intelectuala. Elementele rock revin adesea pe parcurs, sonoritatile specifice se aud live de la arlechin, unde Dario Buccino sustine la chitara rece acorduri si ritmuri tipice. E o lume pestrita: luptatorii din trama shakespeariana se intrec pentru o centura similara acelora din boxul mondial de-acum, anturajul lui Charles si Charles insusi par iesiti dintr-un ashram. Sunt foarte zen, degaja serenitate, valorizand atitudinal distantarea de atmosfera agitata de intrigi de la curte, in acest colt de rai care e padurea Arden. Practic, decor nu exista, sunt doar mascaturi pe cele trei laturi ale scenei, iluminate colorat din contre-jour, pictate cu diverse forme suficient de vagi pentru a lasa imaginatia privitorilor sa lucreze. Taiate in fasii multiple printre care actorii intra si ies cu usurinta din perimetrul vizual, mascaturile acestea implinesc functionalitati multiple. Perspectiva multiculturala si pluriistorica a lui Leo Muscato deriva logic dintr-o replica celebra a piesei, intrata in folclorul mondial, la nivel comun fara sa i se mai stie sursa: „Lumea-ntreaga e o scena si toti oameni-s actori“, regizorul reunind in spectacol zone geografice si spirituale multe si diverse.
Toate solutiile lui Leo Muscato sunt simple si trimit la o varsta a teatrului comic in care umorul era degajat din situatiile scenice si din interpretare. Frunze imprastiate de actori devin covor de scena pentru Arden (mi-am amintit de Printul fericit de la „Luceafarul“ iesean, spectacolul lui Radu-Alexandru Nica!), corul oitelor, scena de cabaret parodiat, povestile de iubire incrucisate, momentele de metafizica ale lui Jacques sunt, toate, rezolvate intr-un registru al banalului estetic de bun gust. Regizorul a adaugat cateva nuante caracteristice comediei populare italiene si commediei dell’arte, bine potrivite pe textul bardului de la Stratford. Ca in timpurile lui Shakespeare, cativa dintre interpreti joaca mai multe partituri, decupand cu abilitate fiecare portret. Mimica, gestualitatea si rostirea sunt principalele arme artistice, in cel mai pur stil italian, caci peninsularii vorbesc de fapt cu intregul lor corp. Mi-a facut placere sa ascult un text in italiana, limba pe care nu o cunosc, dar care are atatea elemente comune cu romana, o muzicalitate ce imprima si un tempo ritmat.
Paradoxal, chiar in acest punct sufera spectacolul lui Muscato, pacatuind prin cateva lungimi ce s-ar fi cerut rezolvate din regie.
Cum va place a mai fost jucat intr-o versiune site-specific in cadrul Festivalului Shakespeare din Verona, la Teatro Romano, si urmeaza sa faca un turneu in indepartata China, la Teatrul National din Pekin si la Shanghai Drama Center.
Teatrul Carignano, unde am vizionat productia, se afla in palatul cu acelasi nume, iar istoria locului i-a adus aici de-a lungul secolelor pe Carlo Goldoni, Eleonora Duse, Sarah Bernhardt, Arturo Toscanini, Luigi Pirandello, Dario Fo etc. Dar Teatro Stabile din Torino are si alte sali: Gobetti, unde Pier Paolo Pasolini a lucrat Orgia, in anii ’60, care va fi reluat in curand sub forma unui omagiu artistic; si Fonderie Limone Moncalieri, moderna, deschisa proiectelor internationale, un fost ambient industrial reconvertit la activitati culturale multidisciplinare. La Limone a prezentat si Thomas Ostermeier Pescarusul sau dupa Cehov, o coproductie Théatre Vidy-Lausanne, institutia cu cel mai mare buget de teatru din Europa!, Odeon Théatre de l’Europe, Théatre National Strasbourg, MC2 Grenoble MC2: Grenoble, Teatro Stabile di Torino – Teatro Nazionale La Filature, Scène nationale – Mulhouse, TAP – Théatre Auditorium de Poitiers, Théatre de Caen, cu sprijinul Pro Helvetia si Fundatia Elvetiana pentru Cultura. Spectacol itinerat si prezentat intr-un numar determinat de reprezentatii la fiecare dintre coproducatori, pe care il voi „prinde“ la Paris. Ostermeier va veni si la Sibiu, unde voi merge si eu, la Festivalul International de Teatru (FITS), deci as putea spune ca sunt pe urmele acestui regizor german in mare voga. Caruia francezii, spre exemplu, i-au reprosat ca s-a indepartat prea tare de Cehov.
La Teatro Stabile exista si o scoala de actorie, fondata in 1991 de Luca Ronconi. Care are cursanti (17) provenind din toata Italia, ntr-un ciclu de studiu de trei ani. Scoala este strans legata de proiectele repertoriale ale asezamantului, in distributiile caruia fac practica, si de Festivalul Torinodanza. Si tot aici e deschis un centru de studii de invidiat, cu o istorie de patru decenii, unde functioneaza cea mai importanta biblioteca de teatru din Italia. Cu documente digitizate. Teatro Stabile Torino-Teatro Nazionale e un adevarat centru artistic, dezvoltat pe toate directiile pe care le presupune creatia moderna.