Mircea Anghelescu: „Am inteles ca literatura noastra poate fi recitita cu mai multa atentie“
Colegul si prietenul Andrei Oisteanu are talentul de a gasi pentru cartile sale subiecte extrem de interesante si, in acelasi timp, centrale in dezvoltarea foarte moderna a unei viziuni asupra lumii in cultura noastra. Noi, istoricii literari, putin mai traditionalisti, venim adesea in urma antropologilor, dar am profitat si vom mai profita de deschiderile lor spre aceste subiecte care se dovedesc importante pentru constructia noastra identitara. Or, a discuta despre sexualitate in cultura noastra inseamna a discuta despre unul dintre cele mai importante motoare care motiveaza existenta omului si felul in care el si-o asuma.
Indiferent daca admitem sau nu, batalia pentru recunoasterea acestui important motor al modernitatii noastre este inca departe de a fi castigata. Andrei Oisteanu, un antropolog si un etnolog cu zeci de studii in domeniul acesta, a adunat un material urias pe care il expune istoric si tematic intr-o carte ce vorbeste despre sexualitate in istoria culturii universale si romanesti, a unei constructii identitare si a unei civilizatii caracteristice, pana la urma. Nu am sa insist asupra constructiei acestui subiect pentru ca tabla de materii a cartii este mai explicita decat pot fi eu, si nu ma refer la teribilele lucruri pe care le veti gasi in sumar, despre violuri, despre incesturi, despre traditii initiatice de genul celor care stau la baza institutiei nasului, a patronului unei comunitati de interese si culturale s.a. Pe acest fond comun al unei umanitati mult mai complicate si mai instinctuale decat le-a placut stramosilor nostri sa admita, este vorba de felul in care acesta a lasat urme concrete in documentele vremii, in cultura, respectiv in literatura vremii. Aceasta arheologie a traditiilor poate lumina, pana la un punct, felul in care literatura marturiseste despre trairile unor personaje, ale unor oameni deci din epoci putin cunoscute in micile ei traditii, relatii si structuri psihologice, inclusiv marea literatura a lui Caragiale sau a lui Slavici.
Cartea lui Andrei Oisteanu m-a facut sa inteleg ca si literatura noastra poate fi recitita cu mai multa atentie in perspectiva acestor traditii pe care le purtam cu noi, indiferent daca avem sau nu constiinta existentei si semnificatiei lor. Toata literatura noastra, incepand cu Budai-Deleanu si terminand cu Mircea Cartarescu, musteste de acest continut mai mult sau mai putin incifrat, de un erotism care ne este tuturor implicit in grade diverse, care face parte din civilizatia, cultura si din aspiratiile noastre. Orice gest al nostru sau din literatura noastra poate fi vazut in perspectiva valorii simbolice a unor astfel de situatii. Am sa dau un singur exemplu. Andrei Oisteanu citeaza o analiza celebra a lui Freud, de la inceputul secolului trecut, despre interpretarea unui basorelief grecesc si a unei nuvele pe care el o inspira. Important aici este ca sculptorul antichitatii a infatisat o femeie care, trecand peste un prag, isi ridica putin marginea rochiei lasand astfel sa i se vada glezna, ipostaza aproape indecenta prin sugestia gestului dezvelirii, nu a imaginii in sine, comuna vietii si artei timpului care cultiva nuditatea.
Aceste gesturi sugestive care vin din antichitate spre noi sunt prezente in nenumarate pagini din literatura romana, mai veche sau mai noua. Din Pseudo-kynegetikos a lui Odobescu se poate astfel aminti pasajul in care el infatiseaza cateva ipostaze concretizate in diversele statui ale Dianei, zeita vanatorii, dezvaluind semnificatia fiecareia: una, din antichitate, infatiseaza o fecioara cu alura sportiva, plina de energie, si surprinde sugestia erotica pe care o da statuia, opera de arta respectiva fiind corespunzatoare unui ideal plastic al timpului acela, aproape de cel al efebului, in timp ce Diana din Muzeul de la Luvru, de Jean Goujon, e o zeitate „lenoasa“, care transmite o anumita „morbidete“, langoare, o nepasare ostentativa a nuditatii sale. Ea corespunde unui alt model si unui alt tip de erotism, caracteristic epocii respective (secolul al XVI-lea, al unei Renasteri tarzii) si tipului sau ostentativ de sexualitate. Decupaje sugestive pentru semnificatia unor asemenea gesturi sunt nenumarate in toate literaturile moderne si pot fi facute si la noi, de la scena de gelozie din Zoe, a lui Negruzzi, la felul in care Lica Georgescu stapaneste caii de la trasura printesei Maxentiu (Concert din muzica de Bach), pentru felul baietesc in care Olguta joaca tenis (La Medeleni) etc. In cartea lui Andrei Oisteanu, de aproape 600 de pagini, elemente concrete, documente, citate, povestiri, traditii populare sunt adunate si structurate potrivit coagularii acestor tipare pe care le purtam in noi fara sa fim constienti de ele si care ne pot motiva pentru recitirea literaturii si, in general, pentru reexaminarea unor documente ale culturii noastre.
Ca sa putem intelege mai bine literatura noastra, de azi si de ieri, e necesar nu numai sa includem in cultura noastra noi spatii si instrumente de cunoastere, si din domeniul sexualitatii, dar si sa trecem peste falsele pudori pe care Andrei Oisteanu le pomeneste cu umor, peste excluderea anumitor cuvinte „de rusine“ din dictionarele noastre: lexicograful nu le inregistreaza, desi ele sunt prezente in gura tuturor. Daca vrem sa abordam cu o anumita rigoare lumea in care traim, cu demnitate si cu respectul propriei noastre existente, trebuie sa trecem pe aici, sa ne cunoastem pe noi si sa cunoastem si lumea in care traim: cartea lui Andrei Oisteanu este o excelenta introducere culturala in acest domeniu. Il felicit!
Mircea Cartarescu: „Aceasta carte schimba cu totul imaginea pe care o avem despre societatea romaneasca traditionala“
Asemenea domnului Anghelescu, trebuie sa incep si eu prin a va spune ca nu sunt nicidecum specialist in practica sociala si nici in teoriile asupra sexualitatii, de aceea ma voi referi strict la cartea lui Andrei si voi vorbi, inainte de toate, despre personalitatea sa distincta in cultura romana. Andrei Oisteanu este, dupa parerea mea, un demn urmas al lui Eliade si al continuatorului sau, Culianu – si unul dintre cei mai cunoscuti cercetatori de azi, daca nu chiar cel mai cunoscut dintre ei.
Ca antropolog, etnolog, istoric al religiilor si literat, Andrei Oisteanu este o personalitate foarte clar conturata in acest moment in cultura romana. Insa mi-as dori sa subliniez o alta trasatura care ma apropie foarte mult de el, anume curiozitatea. O curiozitate nestapanita, care imbratiseaza toate aspectele vietii. Andrei Oisteanu este un om ce scotoceste in locuri in care putini dintre noi ar scotoci, un om care cauta lucruri „interesante“ in sensul lui Kierkegaard, cauta lucruri despre care simtim cu totii ca inseamna ceva mai mult decat se asteapta oamenii sa insemne. Cele mai recente carti ale sale, cea consacrata imaginii evreului in cultura romana, cea dedicata narcoticelor in cultura romana si cea despre care vorbim, dedicata sexualitatii, reprezinta o culminare a acestei curiozitati intelectuale deosebite, pentru care il apreciez atat de mult pe Andrei. Si indraznesc sa spun, cu modestie, ca si eu impartasesc aceasta curiozitate, si eu sunt atras de lucrurile insolite, de acele lucruri despre care se vorbeste mai putin, de acele lucruri care le par suspecte oamenilor – sau, sa spunem asa, ii par suspecte burghezului comun. Sunt de acord ca Freud poate fi amendat pentru ca explica practic intreaga viata umana prin sexualitate, dar sexualitatea se constituie totusi intr-un motor extrem de important. As putea spune ca, arhetipal, omul este constituit din trei organe principale, si anume creierul, inima si sexul. Iar sexul, dupa parerea mea, contrabalanseaza ratiunea, contrabalanseaza creierul. Nu este deloc lipsit de importanta faptul ca, in cursul evolutiei umane, doua organe au crescut intr-un mod cu totul disproportionat fata de toate celelalte, si anume creierul, care s-a impatrit ca volum intr-o perioada atat de scurta de timp, incat ne punem intrebari in privinta validitatii a tot ceea ce stim din biologie si din evolutionism, si sexul, cel masculin vreau sa spun, care este cel mai impunator dintre toate sexele primatelor. Nu gorila are sexul cel mai impozant, asa cum o spun traditia si Georges Brassens in faimosul sau cantec, ci omul.
Sexualitatea umana este deci responsabila pentru o treime, cel putin o treime, din valorile noastre, din felul nostru de a intelege lumea, din scopurile noastre, din cultura si literatura noastra, printre multe altele. Este de mirare ca o asemenea carte, scrisa acum de Andrei, nu s-a scris mai devreme. Este de mirare ca cercetatorii din domeniul cultural, incluzand aici atat cultura populara, cultura strazii, popular culture, cum se spune in studiile de gen, cat si cultura inalta nu au abordat pana acum mai des si mai amplu acest subiect.
Cartea lui Andrei Oisteanu cred ca are drept nucleu faimoasa problematica a lui jus primae noctis, cred ca de aici a pornit autorul cu analiza sa. Si acesta este unul dintre punctele cele mai interesante ale cartii – de aici, de la „dreptul“ barbatului, „dreptul“ masculului alpha, cum se spune, de a poseda toate femelele din fieful sau, porneste analiza despre sexualitate si, de fapt, despre servitutea sexuala, despre imperialismul sexual al unui gen, al unui sex, impotriva celuilalt. Aceasta este de fapt cheia intelegerii cartii, pentru ca lucrarea arata mai limpede ca oricand sexismul funciar care a strabatut de-a lungul istoriei problematica erosului in diverse societati, de la cele mai vechi pana la cele mai noi. Razboiul sexelor a fost rezolvat, timp de milenii, in favoarea sexului tare, a sexului puternic, in favoarea celui care stapaneste spatiul public, in opozitie cu spatiul privat, care a fost intotdeauna al sexului slab.
M-am intrebat, citind cartea lui Andrei Oisteanu, daca mie mi-ar fi placut sa fiu in situatia asta. Daca as fi fost un senior in secolele medievale, mi-as fi dorit oare sa posed fiecare femeie de pe teritoriul meu, din zona mea de influenta, din zona mea de putere, sa dezvirginez fiecare fecioara de unsprezece, doisprezece, treisprezece ani? Si mi-am dat seama ca orice barbat intreg la minte ar raspunde nu. Nu este un lucru nici dezirabil, nici placut, in nici un fel ceva care sa provoace vise sexuale. Dimpotriva, as spune. Si inclin sa cred ca, alaturi de alti cercetatori, Andrei are dreptate cand afirma ca, de fapt, acest „drept“ al primei nopti nu este in nici un fel o voluptate pentru cel care il aplica, ci o datorie, una acceptata in sila, doar pentru a respecta cutumele, si nu pentru placere. Andrei Oisteanu are dreptate cand spune ca seniorul era ultima intruchipare a sacerdotului. Puterea religioasa devenise putere laica, dar ea perpetua niste cutume care apartineau religiosului. Dezvirginarea, vazuta ca un lucru periculos, ca un lucru pe care oamenii nu-l puteau face fara mari primejdii simbolice, fantasme de care se temeau, era incredintata, din epocile stravechi, sacerdotului, lui ii revenea datoria de a face acest serviciu public pentru parohia sa, pentru comunitatea sa. In momentul in care puterea sacerdotului se transfera si se transforma in puterea politica a seniorului, acesta isi aroga – repet, in sila, dupa parerea mea – si aceasta indatorire, pe care de cele mai multe ori nici macar nu o respecta, nu o duce la indeplinire. Asa incat, in momentul in care Beaumarchais sau Mozart, in faimoasa opera Nunta lui Figaro, demasca aceasta cutuma feudala teribila, care nu se mai potrivea cu epoca respectiva, in realitate ea nici nu mai exista, era de mult defuncta.
De aici porneste deci cartea lui Andrei Oisteanu, de aici porneste de fapt problematica relatiei dintre sexe, pentru ca despre asta este vorba, despre relatia de putere dintre sexe – incepand din Antichitate, din perioada biblica, din decalog, trecand prin Epistolele Sfantului Pavel si continuand de-a lungul timpului pana in societatile actuale, contemporane, cand devine o problematica feminista. Toata aceasta servitute a femeii de-a lungul vremii este o problematica pregnanta in carte. Femeia este, in aceasta lucrare a lui Andrei Oisteanu si in realitate, dupa parerea mea, ceea ce un biolog numea „sexul pacalit“, sexul care trebuie sa se supuna unei duble corvoade, una manifestandu-se in spatiul privat, prin cresterea copiilor, multumirea barbatului si asa mai departe, iar a doua concretizandu-se in spatiul rezervat tuturor, in spatiul public. Analiza autorului are deci la baza acest punct, dar continua de-a lungul istoriei intr-un mod diacronic, adaugandu-se si acumulandu-se permanent detalii impresionante.
Inainte de a tine acest mic discurs, am vorbit cu Andrei, care ma intreba de ce i-am transmis printr-un e-mail ca m-am distrat copios atunci cand am citit cartea. M-am distrat datorita unor citate – am invatat foarte multe din aceasta carte, pentru ca nu este vorba doar despre o carte de analiza, ci este si o crestomatie, o culegere de spuse de toate felurile. De pilda, nu am stiut niciodata ca in Coran se spune, pe langa faptul ca cel care participa la un jihad are dreptul la saptezeci si doua de fecioare, ca Profetul ii garanteaza si erectie eterna. Asta este un lucru formidabil, care imi face mult mai simpatic raiul mahomedan. Mi se pare o promisiune mai frumoasa chiar si decat cele saptezeci si doua de fecioare, caci cred ca te-ai descurca si fara ele daca ai avea erectie eterna. Si apar in carte numeroase asemenea detalii pe care le-as numi chiar dragalase, simpatice, amuzante, iar acumularea unor asemenea citate minunate contrabalanseaza, strict ca efect de lectura, amaraciunea pe care ti-o transmite situatia femeii de-a lungul istoriei.
As vrea sa mai adaug faptul ca aceasta carte, precum multe altele scrise de Andrei Oisteanu, schimba cu totul imaginea pe care o avem despre societatea romaneasca traditionala. Arata cat se poate de clar minciuna samanatorismului, portretizarea generica a taranului ca pe un blajin al pamantului, o fiinta de o puritate si o curatenie extraordinare, care tine „talpa tarii“ si care ne tine pe toti in viata. De fapt, taranul roman, asemenea celui rus, asemenea tuturor taranilor si, de fapt, asemenea tuturor oamenilor, nu era nici inger, nici fiara – era omul dintotdeauna, cu calitati si defecte, cu sublim si ridicol, cu merite si cu felurite vicii. Taranului nu-i era strain violul, amintit si-n faimosul text al lui Sanielevici despre lumea lui Sadoveanu; aveau loc incesturi in gospodaria taraneasca, se petreceau destul de frecvent sodomii, precum si numeroase alte orori. Toate aceste lucruri existau din plin, in toate epocile. In diverse tratate juridice, femeile se plangeau ca sunt supuse de barbati multor lucruri neplacute, cum si barbatii se plangeau de femei ca au pofte dincolo de normal. Deci toate aceste lucruri se intamplau si in minunata lume a taranului roman, a acelui „martir“ care ne este prezentat de catre semanatoristi.
Un ultim aspect de semnalat ar fi faptul ca literatura romana este mult mai sexualizata decat se crede, iar eu ma mir ca nu au existat pana acum studii despre acest lucru. La fel cum ma mir, de pilda, ca nu a existat, pana la o carte precedenta a lui Andrei Oisteanu [Narcotice in cultura romana. Istorie, religie si literatura, Editura Polirom, 2010 – n.r.], o discutie serioasa despre unul dintre cele mai importante si mai influente personaje de la sfarsitul secolului al IX-lea, Alexandru Bogdan-Pitesti, care a adus in lumea romaneasca nu numai generozitatea extraordinara fata de artisti (fata de cercul lui Macedonski, de exemplu, sau fata de artistii plastici ai epocii), dar a introdus si homosexualitatea, mai putin obisnuita in lumea artistica a acelui timp. El este unul dintre cei care contribuie, prin practicile sale, dar si prin inteligenta sa deosebita, la ceea ce s-a numit mai tarziu decadentismul romanesc, fenomen care il include si pe Mateiu Caragiale, de pilda. Au existat, apoi, procese pentru obscenitate, pentru pornografie, indreptate impotriva scriitorilor romani. Eu cunosc cateva dintre ele, cum ar fi cel al lui Geo Bogza, pentru cateva poezii din Poemul invectiva… si din Jurnal de sex, sau, inaintea lui, cel al lui Hasdeu, pentru Duduca Mamuca. De asemenea, H. Bonciu a fost implicat intr-un proces pentru Bagaj, la fel ca Arghezi, pentru cateva poezii din Flori de mucigai, respectiv „Tinca“ si „Rada“, care sunt mai explicit erotice. Deci au existat procese, nu doar Flaubert si Baudelaire au trebuit sa treaca prin furcile caudine ale acuzatiei de pornografie, ci si cativa dintre cei mai mari scriitori ai nostri. Astazi, slava Domnului, avem un aflux, un exces de sexualitate in literatura, cu care oamenii s-au obisnuit insa si nu mai poate provoca decat cel mult un zambet mirat, un zambet trecator.
Ii multumesc lui Andrei pentru aceasta carte, din care am invatat foarte multe, si sunt convins ca ea va fi un bestseller. Iar asta nu doar pentru ca sexul vinde, asa cum stiti cu totii, ci mai cu seama pentru calitatile sale de analist si de invatat, as spune eu, cu un cuvant care i se potriveste. Multumesc foarte mult.
Andrei Oisteanu: „Suntem o societate conservatoare, pudibonda si ipocrita“
Mai completez lista amintita de Mircea Cartarescu cu scriitorii care au avut probleme juridice. Il mai aduc aminte pe Felix Aderca, cu Al doilea amant al doamnei Chatterley, pe Mircea Eliade, cu Domnisoara Christina, si pe Gherasim Luca, impreuna cu un grup care a scos o revista indecenta pe care au trimis-o lui Iorga.
Am incercat sa reconstruiesc cartea, cum se face making of, dupa fetele prietenilor carora le povesteam despre cartea la care am lucrat timp de vreo sase ani. Chipul lor radiant, zambetul lor, perversitatea care li se nastea imediat in ochi – as putea reface acest colaj. Cand i-am spus lui Mircea Cartarescu sa imi lanseze o carte despre sexualitate si societate, pe un culoar intunecos al universitatii, el mi-a raspuns: „Sa stii ca eu la societate nu ma pricep“. Spune si asta mult. Am cautat un motto al cartii pe la diversi intelectuali. Unul care mi-a placut spune asa: „Barbatul este o femeie ca oricare alta“. E semnat de Marx. Atentie!, nu de Karl Marx, ci de Groucho Marx. Genialul aforism al lui Simone de Beauvoir, „Femeie nu te nasti, ci devii“, e atat de maret, atat de concludent, incat ea putea sa nu mai scrie nimic altceva din cartea ei, Al doilea sex. Mai e un citat, destul de celebru, care trece din generatie in generatie si care spune ca „Femeia e un barbat ratat“. Nichita Stanescu a avut curajul sa intoarca manusa pe dos, spunand ca „Barbatul este o femeie ratata“. Dar, pana la urma, am folosit o vorba a lui Cioran, gasita in jurnalul sau – cand implinea 56 de ani, deci la maturitate spre batranete –, care suna asa: „In tot ce am scris, nu i-am adus sexualitatii omagiul pe care-l merita“. Si, intr-un fel, am incercat sa o fac eu. Dar mai mult decat atat, m-am confruntat cu definirea delicatelor si misterioaselor mecanisme ale sexualitatii, care incearca sa domine la fel de misterioasele si delicatele mecanisme culturale, cultuale, morale si sociale. E o simbioza polemica, o confruntare intre eul natural al omului si eul cultural. Cultural in sensul larg, antropologic, al cuvantului. Si cred ca asta este grila in care am sa incerc sa imi revad cartea, acest perpetuu razboi intre natura si cultura in bietele noastre corpuri. Pentru ca fiecare incearca sa il domine pe celalalt. A zis-o Freud in foarte multe volume. La om sunt nenumarate practici si mecanisme mentalitare, spre deosebire de animale care asculta doar de instinctul de conservare al speciei si actioneaza in numele lui prin imperechere, fara nici o problema morala, culturala, sociala sau religioasa. In universul natural a aparut un „animal ratat“, omul, care nu mai asculta de instincte, infranandu-si sau amplificandu-si impulsurile sexuale. De aici, de fapt, incepe toata povestea, de la Adam si Eva, cu sarpele si cu marul intre ei.
Exista uriase diferente intre animal si om. Femela umana, femeia deci, este singurul mamifer care este dotat cu himen. Un organ anatomic complet inutil, dar care are o importanta enorma in cultura umana. In functie de existenta sau inexistenta lui, totul se schimba. De aici toata mitologia castitatii femeii si virilitatii barbatului. Chiar numele acestui organ vine de la zeul casatoriei, Himenaios, caruia i se intonau cantece sacre in noaptea nuntii. Aceste cantece solemne au primit numele de „himen“, devenit „imn“. Deci termenul „imn“ vine de la „himen“, care vine de la numele zeului Himenaios.
Evident, nu e singura diferenta. Absolut toate animalele, de la maimute, pana la insecte, se imperecheaza „fata in spate“. Omul este singurul animal care face dragoste „fata in fata“. Aparent e neimportant si pare a fi o problema strict fizica. In primul rand pozitia verticala a omului, in al doilea rand faptul ca are spinarea construita astfel incat femeia poate sa stea pe spate. Nici un alt animal nu poate sa stea pe spate: sta ori pe burta, ori pe o parte. Doar gangania lui Kafka, doar Gregor Samsa sta pe spate si nu se poate intoarce. Se modifica total insusi actul sexual, pentru ca postura „fata in fata“ permite contactul vizual al partenerilor, permite sarutul, permite imbratisarea reciproca, rolul senzual al sanilor devine foarte important etc. etc.
In fine, tot vorbind despre lupta dintre natura si cultura, subliniez ceea ce a spus Mircea Cartarescu. Intr-un fel, seamana cu organizarea sociala si sexuala a mamiferelor. Au demonstrat-o Darwin si Freud, impunand ideea masculului alfa, lupul alfa care preia conducerea haitei, care are tot felul de privilegii: sexuale, alimentare si de alta natura. Masculul dominant are si responsabilitati. El conduce turma, o apara de pradatori, el este cel care transmite femelelor o gena buna pentru reproducerea eugenica a haitei. Dar lupii tineri, care sunt copiii lui, facuti cu diverse mame, il pandesc, il hartuiesc, il asteapta sa faca o greseala, sa aiba o slabiciune, sa dea semne de impotenta, si atunci il sfasie. Un lup tanar ii va lua locul lupului alfa si se va culca cu mama sa. De aici „complexul lui Oedip“, masculul care isi omoara tatal si se culca cu mama sa, explicat de Freud. Dar a prelua doar acest fenomen natural ca pe o explicatie a unui comportament similar in societatea umana e prea putin. De fapt, este un fenomen cultural, cu sau fara ghilimele. Perceptia femeii este negativa. Ginofobia, ca si vaginofobia erau elemente puternice in societatile arhaice si traditionale. Trebuia cineva sa ii protejeze pe barbati de contactul cu sangele himenal cu care mirele avea de a face. Si atunci aparea personajul sacral, seful de trib, samanul, marele preot, regele sau – la capatul celalalt – un strain, un condamnat la moarte sau un prizonier de care comunitatea se putea usor dispersa.
Suntem o societate conservatoare, pudibonda si ipocrita. Gandim si vorbim vulgar, dar ne e rusine atunci cand trebuie sa explicam sau sa intelegem sexualitatea. Nu mi-a fost usor sa scriu aceasta carte. Este o aventura destul de riscanta cand iti alegi o astfel de tema. E ca un soi de salt la trapez fara plasa de siguranta. Daca nu ne aresteaza acum pe toti, cu dubele, ca pe Geo Bogza, Gherasim Luca si Mircea Eliade pentru promovarea de materiale pornografice, inseamna ca nu e totul pierdut.
Foto: Bookfest