– Fragment –
In vremea cand imigrantii europeni si indieni se luptau sa controleze Kenya – pe atunci, ideea ca o persoana de culoare sa se apropie de putere era de neinchipuit –, domnul Rogers, un inspector agricol, a vazut intr-o zi, cand mergea cu trenul de la Nairobi la Nakuru, padurea deasa de la Githima si mintea lui inclinata catre planificare a devenit brusc interesata de aceasta. Pasiunea lui nu era politica, lucru ciudat la vremea aceea, ci amenajarile funciare. De ce n-am face o statiune de cercetare forestiera, se intreba el, in timp ce trenul huruia catre coasta si marea vale. Mai tarziu, s-a intors la Githima sa vada padurea. Planul lui a inceput sa prinda contur. A trimis scrisori catre oricine era cat de cat important si chiar a incercat, fara succes, sa obtina o intrevedere cu guvernatorul. L-au crezut nebun: stiinta in Africa neagra?
Githima si padurea deasa, ca un duh rau, il posedau. N-avea liniste; vorbea de unul singur despre plan, vorbea despre el cu oricine. Intr-o zi, a fost zdrobit de un tren la trecerea la nivel cu calea ferata de la Githima si a murit pe loc. Ulterior, in zona a fost ridicata o statiune de cercetare forestiera, nu ca un omagiu pentru martiriul lui, ci in cadrul unui nou plan de dezvoltare coloniala. In scurt timp, Statiunea de Cercetare Forestiera si Agricola Githima forfotea de oameni de stiinta si administratori europeni.
Se spune ca stafia barbatului bantuie trecerea de cale ferata si ca in fiecare an trenul care huruie pe sine cere un sacrificiu uman din asezarea Githima; ultima victima a fost dr. Henry Van Dyke, un inspector meteo gras si betiv, care se jurase totdeauna, dupa cum spuneau muncitorii africani, ca se sinucide daca Jomo Kenyatta ar fi fost vreodata eliberat din Lodwar si Lokitaung. Masina lui s-a izbit de tren la scurt timp dupa ce Kenyatta s-a intors acasa de la Maralal. Oamenii din Githima, chiar si dusmanii lui, au fost ingroziti de veste. Fusese un accident sau se sinucisese?
Karanja, care lucra la biblioteca din Githima, unde stergea de praf cartile, avea grija sa fie aranjate pe rafturi si scria etichete, isi aducea aminte de dr. Van Dyke mai ales datorita unui joc bizar pe care il juca acesta cateodata: venea la muncitorii africani, ii cuprindea cu bratul pe dupa umeri si apoi, pe neasteptate, ii plesnea peste fund. Isi lasa mana sa zaboveasca pe fundul lor cu afectiune, imprastiindu-si rasuflarea ce duhnea a alcool peste umerii victimelor sale. Apoi, deodata, izbucnea intr-un ras zgomotos. Karanja nu putea suferi hohotele acelea; nu stia niciodata daca dr. Van Dyke se astepta sa rada si el sau nu. Asa incat Karanja se marginea de fiecare data sa afiseze un ranjet crispat, care il facea sa-l urasca si mai mult pe dr. Van Dyke. Totusi, vestea mortii barbatului, cu masina si trupul complet sfartecate de tren, ii facuse greata.
Karanja lua un sablon curat dintr-un teanc de pe masa si incepu sa scrie etichete. Cartile venite recent la Githima apartineau Ministerului Agriculturii de la Nairobi. Curand, Karanja alunga orice alt gand, Uhuru sau dr. Van Dyke, concentrandu-se pe eticheta din mana lui: STUDII DE AGRONOMIE, VOL.… Deodata, simti prezenta cuiva in incapere. Scapa sablonul si se rasuci. Fata i se intuneca devenind cu o nuanta mai inchisa. Cu greutate, incerca sa controleze tocul care-i tremura in mana.
— De ce nu bateti la usa inainte sa navaliti inauntru?, suiera el la barbatul care statea in usa.
— Am batut de trei ori.
— Ba nu. Totdeauna intri de parca ar fi thingira lui taica-tu.
— Am batut la usa asta.
— Incetisor, ca o femeie? De ce nu bati tare, tare, ca un barbat circumcis?
Karanja ridica vocea si batu in masa in acelasi timp, pentru a sublinia fiecare cuvant.
— Intreab-o pe ma-ta, cand i-am tras-o…
— O insulti pe mama…
— Inca mai pot sa i-o trag, ei sau sora-tii. Ele pot sa-ti spuna ca Mwaura e barbat circumcis.
Karanja se ridica. Cei doi se privira cu dusmanie. Pentru o clipa, paru ca vor incepe sa se loveasca.
— Mie imi spui asa ceva? Pe mine ma insulti?, zise el cu rautate.
Buza lui Mwaura se rasfranse. Simtea un ghem in stomac.
Respira repede si adanc. Apoi paru sa-si aduca aminte de ceva. Isi tinu gura.
— In fine, imi pare rau, zise el deodata, dar cu o voce in care se strecura amenintarea.
— Asa si trebuie. Ce vrei?
— Nimic. Doar ca Thompson vrea sa te vada, atata tot.
Mwaura iesi. Starea lui Karanja se preschimba din tensiune in ingrijorare. Ce voia Thompson? Poate sa-i spuna ceva despre plata. Isi scutura de praf salopeta kaki, isi trecu pieptenul prin parul de culoarea cartitei si grabi pasul pe coridor spre biroul lui Thompson. Batu cu indrazneala la usa si intra.
— Ce? De ce ciocaniti cu totii asa de tare?
— Credeam, credeam ca ati trimis dupa mine, domnule, zise Karanja cu glas scazut, stand in picioare, asa cum facea intotdeauna in fata albilor, cu picioarele usor indepartate, mainile incrucisate la spate, cu atentie slugarnica.
— A, da, da. Stii unde-i casa mea?
— Da, domnule.
— Da o fuga pana acolo si spune-i doamnei Thompson ca nu ajung acasa la pranz. O sa… ah… stai o clipa. O sa-ti dau o scrisoare.
De-a lungul anilor, John Thompson dezvoltase o manie pentru scrisori. Scria in graba bilete pentru oricine. Rareori trimitea vreun mesager pe undeva, fie la director, la biroul de rechizite pentru hartie sau la atelier pentru cateva cuie, fara un bilet insotitor in care explica meticulos toate detaliile. Chiar si cand ar fi fost mai simplu sa vorbeasca direct cu un functionar, el prefera sa trimita o scrisoare.
Karanja lua biletul si zabovi o clipa sau doua, sperand ca Thompson va spune ceva despre cresterea de salariu pentru care facuse de curand cerere. Seful insa isi atinti din nou privirea goala catre gramada de hartii de pe birou.
CARTEA
Un bob de grau, roman plasat intr-un sat din Kenya anilor 1950, ilustreaza exemplar felul in care istoria influenteaza soarta oamenilor obisnuiti. Romanul se concentreaza in jurul unei sarbatoriri a independentei kenyene, cand doi fosti luptatori din rezistenta, generalul R. si Koinandu, planuiesc sa spanzure in public un presupus tradator. Insa adevarul se dovedeste a fi mult mai incalcit. Totul pare sa se invarta in jurul unui personaj misterios, tacutul si insinguratul Mugo, care fusese odinioara inchis intr-un lagar de concentrare britanic si organizase acolo o greva a foamei. Eroul Mugo ascunde insa o taina sumbra. La randul lui, Gikonyo, un alt fost prizonier, e chinuit de o drama personala: in cei sase ani cat statuse in lagarul britanic, sotia lui ramasese insarcinata cu un presupus colaborator al englezilor. Toate aceste destine, legate de ura, iubire, loialitate si tradare, se intretes si se completeaza intr-o carte cu adevarat memorabila.
AUTORUL
NGUGI WA THIONG’O (n. 1938, Limuru, Kenya) a studiat la Universitatea Makerere si la Universitatea din Leeds. Primul sau roman, Nu plange, copile, apare in 1964, fiind urmat de Raul care ne desparte (1965), Un bob de grau (1967) si Petale de sange (1977). Un alt roman, Diavol pe cruce (1980), e scris in inchisoare in Kenya, unde autorul fusese trimis fara proces dupa punerea in scena a piesei Ngaahika ndeenda (Ma insor cand vreau eu). In 1986 publica in Kenya romanul Matigari. Ngugi wa Thiong’o a mai publicat cateva antologii de proza scurta, piese de teatru si numeroase eseuri critice. In prezent este profesor de literatura engleza si comparata la Universitatea din California.