Fiind vorba si despre Romania in aceasta sarbatoare sportiva a continentului, acum fotbalistii nostri au reusit calificarea pentru prima oara dupa opt ani, am citit si cateva dintre articolele franceze referitoare la Euro, analize facute nu numai de comentatori sportivi, ci si de istorici ai culturii, filosofi, sociologi, psihologi, profesori de management, dintr-o perspectiva multidisciplinara. Fotbalul, sportul in general, nu e numai scor, puncte, goluri, note, castigatori, perdanti, bani. E si despre mentalitati, strategii, atitudinea sociala fata de corp, nevoia de autodepasire.
Dupa ce tricolorii au ratat iesirea din grupe, presa autohtona s-a napustit cu bate, seceri si baltage asupra Nationalei si a celor din jurul ei, intr-o ciomageala mediatica in care rationalitatea, distantarea si evaluarea motivelor nu intrau in discutie. Nici o vorbulita despre ce e de facut in viitorul imediat pentru a indrepta situatia mediocra a fotbalului autohton. Din ce s-a scris despre parasirea rapida a cursei, n-am dat peste articole sine ira et studio, cum precizeaza abecedarele de deontologie a presei. Subtextele musteau de uri, interese de grup, invidii, frustrari, preocuparea de-a omori rapid si dureros capra vecinului! In deconstructivul stil carpato-danubiano-pontic, in loc sa urmarim, din diverse unghiuri, de ce s-a ajuns aici, ce trebuie facut si sa facem, ne acuzam intre noi pana la epuizare.
Revin la atmosfera pariziana. Ce m-a frapat si mi-a declansat reactii surprinzatoare a fost numarul mare de romani, expati sau suporteri veniti special de-acasa pentru meciul de deschidere, cel mai urmarit in Hexagon, zic oficialii francezi. Majoritatea tineri, grupuri de prieteni cu tricourile Nationalei, un soi de les jaunes pe care-i zareai de departe in gradinile Tuileries, la Louvre, pe Champs Elysées, la Sacré-Coeur. Baieti si fete cu peruci rosu, galben si albastru pregatiti „sa inceapa galagia“, afisand prin costumele echipei noastre reprezentative o forma de patriotism aparte. Pe care n-am mai simtit-o nici eu de multa vreme, obosita de aceasta Romanie care ne secatuieste de puteri in absurdul si tulburarea moral/axiologica in care ne mentin guvernantii de 26 de ani. Detectand sute de cersetori romani pripasiti prin Paris, mi-era jena. Dar cand am intalnit un grup de suporteri, am reactionat compulsiv: „Hai, Romania!“, si un val empatic de zambete s-a intors spre mine. Si m-am simtit bine, retraind cateva secunde sentimentul apartenentei la o comunitate etnica. Nationalele de fotbal echivaleaza cu tara pe care o reprezinta, nu numai in planul unei emotionalitati simbolice, ci si ca reflectare condensata a specificului national. M-am uitat admirativ la precizia germanilor, la vointa si puterea de lupta a croatilor si polonezilor, la curajul celor din tari precum Tara Galilor si Islanda, buturugi mici care au rasturnat care mai mari decat ele. Inainte de Euro, François Hollande li se adresa fotbalistilor francezi: „Vous êtes la France, toute la France“ si se referea prin vorbele acestea si la situatia in care se afla o tara ce n-a gasit solutii pentru emigrantii proveniti din fostele colonii, acum la a doua ori a treia generatie in tara de adoptie, cetateni neintegrati, cu complexe acumulate in timpi istorici, gata sa se autodetoneze pentru idealuri utopice, ca sa nu spun prostesti. Infrangerea Angliei la scurt timp dupa Brexit-ul care a probat superficialitatea clasei politice din Marea Britanie a reprezentat in mentalul comunitar echivalentul unei „sanctiuni“ binemeritate.
Nationala Romaniei este imaginea in 11 a unei tari corupte, subdezvoltate, haotice, lipsite de un proiect viabil, as zice cu vorbele lui Cioran, o tara fara speranta. O tara becalizata, cu un fotbal care abia de cativa ani, cu eforturi mari, cu multe bete varate prin gard de toate categoriile de adversari interni, incearca sa reconstruiasca ceea ce s-a naruit cu program si erodat de rele intentii in ultimele decade. In toate domeniile. Patria noastra e un sac cu atat de multe gauri, incat a inceput sa semene cu o sita. Jucatorii nu devin performanti peste noapte, iar la Nationala vin cei din cluburi insolvabile, dintr-un campionat modest, cu patroni pentru care cel mai important lucru e castigul financiar imediat. Nationala Romaniei e ca patria care a produs-o.
Am citit in presa franceza articole extrem de serioase relative la fenomenul fotbalistic, la noii idoli intruchipati de fotbalisti. Vedetele de pe gazon au acaparat spatiul public, pentru ca meciurile din acest sport au puteri catarctice, sunt acceleratoare de emotii, te fac sa te simti bine sau rau, stimuleaza afectiv cum nici o alta forma de divertisment nu reuseste. Intr-un interviu pentru „Le Figaro“, filosoful Robert Redeker afirma ca jucatorii nu mai fac parte din categoria „oameni obisnuiti“, ci au devenit un soi de divinitati carora li se ingaduie foarte multe, inclusiv scandaluri de droguri, sex, santaj. S-a ajuns chiar la situatii bizare: un presedinte de stat (al Argentinei) sa roage un jucator, pe Messi, sa nu paraseasca lotul! Sportul rege nu e tocmai unul al mintii, desi inteligenta face bine si pe gazon, e si unul al muschilor, al anatomicului. Noii gladiatori ai vremurilor postmoderne sunt idealizati, iar rezultatul e o imagine creata artificial, care n-are legaturi cu realitatea. Popularitatea pe care au atins-o i-a asezat pe fotbalisti in imaginarul public acolo unde altadata se aflau carturarii, mai zice Redeker.
De ce e fotbalul atat de popular? De ce scriu eu, critic de teatru, despre el? Intrucat jocul face parte din viata noastra ca adulti, iar fotbalul e dintre cele mai imprevizibile. Pe parcursul a 90 de minute, 22 de oameni care alearga dupa o minge si se confrunta pentru posesia ei pot rasturna oricand rezultatul, iar asta intretine surpriza si placerea de a-l urmari. „Sportul rege“ ne alimenteaza nevoia umana de ludic si de spectacol, apropiindu-l de artele performative.