New Orleans a dat jazzul. Los Angeles atatea curente de rock metalic incat suspectez ca-i forja, nu oras. San Francisco e – cine nu stie? – leaganul flower-power. Seattle – grunge. New York e un creuzet in care, ca-n caldarile voodoo importate din America Latina, fierb continuu licori dubioase ce inunda omenirea. Dincoace de Atlantic: Liverpool – Mersey-beat & beatlemania; Londra, creuzet stapanit de vrajitoarele lui Macbeth, din care se ridica periodic aburi halucinatorii ce vibreaza in culori nemaivazute; Oslo – jazzul nordic, Stockholm – ABBA. Manchester, la numai 60 de kilometri de mare, face figura unei rude sarace, daca uitam ca „rude“ in engleza inseamna „nepoliticos“. Intr-adevar, scena muzicala de aici n-a fost una politicoasa cu restul lumii, insa nici plicticoasa. Pare inutil, nu-i asa, sa amintesc termenul folosit pentru a o desemna: Madchester. Iar numele trupelor originare din faimosul oras compun o enciclopedie nebuna, pe care numai niste englezi trasniti puteau sa o scrie: Joy Division, Buzzcocks, New Order, Smiths, Happy Mondays, Farm, Stone Roses, A Certain Ratio, Durutti Column, Shamen, Adamski, 808 State, James, Charlatans, Bez etc. O intreaga generatie de tipi saturati de pop-rock, dispretuind ultima senzatie impusa de mass-media, se ridica din cenusiul deceniu opt, construindu-si propria (contra)cultura, dominata de placere fara limite, dar nu mai putin angoasanta. Si, daca Stone Roses revitalizau rockul traditional, pe linia clasica impusa de Beatles, Happy Mondays treceau decis in post-modernitatea stralucitoare si jucausa, combinand orice stil muzical care le trezea interesul intr-o pasta unica (sau un praf de cea mai buna calitate, de obicei provenit din Jamaica!).
Shaun Ryder se numeste responsabilul cu „fericirea“ acestei trupe, care n-a ajuns celebru, fiindca a fi celebru i se parea la fel de plictisitor ca si a fi bancher, gropar, gigolo sau baiatul cu pizza. Sigur, fericire in cazul de fata insemna sa te umpli de stupefiante, alcool si tutun, incat viata sa nu mai fie o boratura din fabrica, fie ea si (sau mai ales) fabrica de vise (citeste show-biz). Invitatia – de-acum legendara – de-a te alatura oamenilor care petrec 24 de ore, se voia pauza pusa autodistrugerii („Cause I have to wait for you to conduct/Press the pause of the self destruct“). Orice om nascut si crescut in cultura occidentala poarta cu sine sentimentul apasator si terifiant al neimplinirii. De unde si fascinatia lui pentru filosofia orientala, exotism, vacanta perpetua. Probabil de aici si preferinta pentru revolta periodica, schimbare de paradigma, habitat, infatisare s.a.m.d.
Happy Mondays a inregistrat doar patru albume, dintre care doua absolut briliante: Bummed (1988) si Pills’n’Thrills and Bellyaches (1990). Viata trupetilor pare una de rasfat in tabloide, si chiar asa a fost – a se vedea secventele cuprinse in filmul 24 Hours Party People, semnat de Michael Winterbottom in 2002. Haosul si excesele nu l-au abatut pe Shaun de la ideea ca e un geniu muzical si poetic. Nici nu se destramase bine Happy Mondays, ca a pus bazele altei trupe: Black Grape, al carei stil eclatant introducea in britpop elemente rap, sustinute de-un adorabil ritm dance, ambalate in funk, perfect potrivite scenei cluburilor din anii 1990. It’s Great When You’re Straight… Yeah (1995) e un album de colectie pentru iubitorul de distractie, dar si pentru cautatorul de referinte multiculturale, specifice vremii. Si, ca sa nu se spuna ca nu-i in stare, Ryder editeaza in 2003 discul solo Amateur Night in the Big Top. Ascultandu-l, intelegi de ce englezul merita eticheta pusa drept titlu articolului.