Scumpe domnule Saramago, va scriu intrucat tocmai am citit, dupa o viata in care o asteptasem, fara sa stiu ca tocmai pe ea o astept, cartea Intermitentele mortii. Sunt incredintat ca ati aflat de admiratia pe care v-o port, alaturi de alte milioane de oameni. Va asigur ca zvonurile despre aceasta admiratie nu sunt deloc nefondate. Asa este: sunt coplesit de cartile dumneavoastra. Le citesc si le recitesc de un deceniu, de cand v-am auzit prima data numele si mi s-a parut ca este cantat, nu rostit ca toate celelalte nume. Dati-mi voie sa ma explic.
Sunt ziarist de presa scrisa, reporter, in cele din urma, si nu ma rusinez cu meseria mea, toti trebuie sa ne castigam din ceva traiul, nu-i asa? Stiu ca nu ma veti judeca prea dur pentru aceasta intamplare, nu sunteti dumneavoastra omul.
Si ce vreau sa va povestesc: demult, tare demult, am discutat indelung cu un poet orb despre Eseu despre orbire. Nu ii placuse cartea dumneavoastra si mi-am notat critica sa: „O prostie!“. Era aspru la critica, vedeti bine, ii prefera pe orbii lui Sabato. Nu l-am combatut, nu sunt orb, nu sunt nici macar poet, nu pot sa stiu ce a vazut el. Refuz comparatiile intre scriitori. Nu le gasesc nici o noima. Fiecare scriitor este acel scriitor.
Si, scumpe domnule Saramago, va scriu, abia acum, pentru ca Intermitentele mortii m-a tulburat, m-a tulburat cu adevarat.
Imbatranesc si tot mai putine mai au forta de a ma tulbura. M-am gandit adeseori, chiar si eu, la cum ar arata lumea noastra daca moartea si-ar suspenda activitatea. Multi am facut-o, ceea ce nu va scade cu nimic din merit, ba dimpotriva. Domnia voastra si numai domnia voastra ati fost capabil sa cresteti din aceasta idee o asemenea carte. Cine altcineva ar mai fi putut avea un asemenea acces la esenta si la parabola?
Si, mai mult, scumpe domnule Saramago, va pizmuiesc pentru aceasta fraza de inceput si de incheiere: „A doua zi nu a murit nimeni”. Asta nu mai e literatura, asta e magie. Tolstoi daca esti, trebuie sa admiti – aici – perfectiunea care decurge dintr-o inspiratie inalta.
Scumpe domnule Saramago, am auzit de multe ori obiectii legate de scrisul dumneavoastra, dar am tacut. Nu ma simt vinovat pentru tacerea mea. Am auzit ca polemizati excesiv si uneori pueril cu religia, ca va luati de guler cu Dumnezeu (desi nu credeti in existenta lui Dumnezeu), ca aveti standardele morale ba prea severe, ba prea relaxate. Nu pot sa spun intocmai ca poetul orb – „Niste prostii!“ –, dar pot sa spun ca toate acestea sunt niste neintelegeri. Nu este, fireste, obligatia unui autor sa lamureasca neintelegerile cititorilor sai – fiecare carte ar trebui sa se poata apara singura. Voiam, totusi, sa ma confesez: m-au intristat aceste neintelegeri. Desi, daca stam sa cugetam mai adanc, ele arata tocmai ca ati avut dreptate in consideratiile dumneavoastra despre natura umana. Omul chiar este asa cum l-ati descris.
Si mai vreau sa va spun, scumpe domnule Saramago, ca ma induioseaza naivitatea dumneavoastra – naivitatea, da!, caci si inteligentele mari pot da naivitati enorme – in chestiunea politica. Felul in care va incredeti ca guvernele cauta, totusi, sa rezolve probleme. Pur si simplu ma dezarmeaza aceasta credinta! Vedeti dumneavoastra, noi, aici, in Rasarit, suntem invatati sa traim in contra guvernelor noastre, care nu sunt alcatuite din simpli hoti si incompetenti, ca pretutindeni, ele sunt, mai ales, compuse din cetateni carora nu le pasa. Ideea ca unui guvern aici, la noi, in Rasarit, i-ar pasa daca moartea si-ar suspenda activitatea… Am ras, am ras temeinic de o asemenea ipoteza. Va asigur, domnul meu, de tot dezinteresul guvernantilor nostri.
Scumpe domnule Saramago, in definitiv voiam sa va spun ca abia astept sa ne intalnim. As vrea sa discutam pret de o eternitate despre moarte si alte cateva lucruri la fel de insemnate. V-as ramane indatorat, daca v-ati putea gasi ragazul.