Am gasit aceste randuri in cartea lui Andrei Codrescu – Noi n-avem bun-gust, noi suntem artisti, publicata la Editura Polirom, 2008. Articolul intitulat „Electronice inteligente“ ia in raspar ideea ca prezenta computerelor in viata noastra ne face mai liberi, mai creativi, mai bogati sufleteste. Iluzia, ca destule altele dansatoare pe deasupra capetelor buimace, pare insuflata si intretinuta de-un bizar, insa omniprezent si multipotent departament de marketing, ce-si trimite in misiuni secrete agentii de vanzari perfect instruiti sa aduca profit. Mult profit.
Dar scrisele ironic-jucause ale inconfundabilului poet plecat din Romania mi-au deschis ochii asupra unui aspect ce ma intriga de fiecare data cand il regaseam pe discurile si-n concertele chitaristului Jeff Beck. Anume, prezenta femeilor instrumentiste: de la stralucitoarea Jennifer Batten la subtila Carmen Vandenberg, de la energica si voluptuoasa matura Rhonda Smith la uimitoarea pustoaica Tal Wilkenfeld. Nu mai pomenesc de vocalistele – azi staruri cu traseu personal pe firmamentul showbiz – Imelda May sau Joss Stone, pentru ca a impune voci feminine pare ceva normal in lumea rock, unde nimic nu e normal. Sigur, majoritatea rockerilor, masculi tantosi, potenti si vesnic tineri (chiar daca li se vede vopseaua in par), se inconjoara de admiratoare. Asta e ceva demult intrat in rutina respectivului gen de viata. Unii, crezandu-se irezistibili, dedica fetelor balade si cantece de dormitor, punandu-le drept titlu vreun nume care, eventual, cucereste glorie de-o vara sau de-un sfert de secol, gen Carrie, Suzy Q, Angie, Mathilda etc.
L-am vazut pe Jeff Beck in mai multe spectacole filmate si transpuse pe DVD. Jocul de scena al chitaristului cu acompaniatoarele nu contine nici o aluzie ca intre el si ele ar functiona vreo legatura sentimentala. Si daca ar fi, totusi, pe cine sa deranjeze, cand fluxul creativ nascut astfel incanta si cucereste la fiecare auditie sau vizionare? Unii rockeri se hranesc din relatiile cu sexul opus, altii zburda literalmente numai dupa ce se implinesc precum le cere natura lor homo sau bisexuala. Ipocrizia si intoleranta pretind puritate, abstinenta si bun-gust, de parca Pamantul ar fi o planeta cu suprafata uniform nivelata, fara niciun munte, ocean, mlastina, fluviu sau pestera, pe care traiesc, de buna seama, doar silfide…
Privesc pozele din carticica ultimului CD semnat Jeff Beck – Loud Hailer (2016, ATCO/Rhino). Intr-una, Jeff sta comod pe canapea si exerseaza la celebrul sau Fender Telecaster, de culoare bej. Pare satisfacut. Alaturi, rezemata de alta canapea, Carmen Vandenberg incearca sa potriveasca ritmul, cu ochii la maestrul ce-si arata dantura intr-un zambet vorace. Asezata pe-un morman de perne artizanale, vocalista Rosie Bones scrie textele cantecelor de pe disc. Mai precis, le deseneaza. Grafi(c)a sa, reprodusa alb-negru in booklet, e copilaroasa si incantatoare ca o pagina de fanzin punk. Pe diagonala camerei este o masa rustica, dintr-o scandura negeluita, roasa de vreme ori ciuntita la chefuri nebune. Contine doua sticle de sampanie, trei pahare, lumanari, alte fleacuri. In spatele lui Rosie arde focul intr-un camin traditional. Totul pare o punere in scena tipica fotografiei de fite din revistele glossy. Asa eram tentat sa cred, pana sa citesc fraza publicistului american, originar dintr-un Sibiu aproape mitic.
Ascultand cele 11 piese, ravasitor de proaspete ca sunet, intransigent ancorate in realitatea imediata, iti dai seama ca, poet al chitarii, la 72 de ani Beck si-a pastrat spiritul tanar mai mult ca oricare dintre congenerii sai ultracelebri, supravietuitori ai propriilor legende. Nu-i nevoie de explicatii spre a intelege de ce.