Un efort si entuziasm la fel de „uriase“ se depun si in relatie cu recuperarea in patrimoniul statului, prin subscriptie publica, a statuii lui Brancusi, a Cuminteniei pamantului. Raspunsul la campania de presa pentru Brancusi nu difera mult de cel dat pe parcursul ultimilor doi ani campaniei pentru salvarea casei enesciene. Daca astazi casa de la Mihaileni restaurata este la un pas de a fi repusa in circuitul turistic si muzical, faptul se datoreaza interventiei „in spatele cortinei“ a unor inimosi prieteni, care au reusit sa o introduca pe lista monumentelor istorice in ciuda reticentei (eufemism!) conducerii Ministerului Culturii si, in ultima instanta, perseverentei prea modestului om, arhitectul Serban Sturza.
Esecul campaniei de presa in cazul enescian – fiindca esec a fost, orice ar povesti unii astazi – ar fi trebuit sa le dea de gandit celor de la conducerea actuala a Ministerului Culturii. S-a spus odinioara ca Romania ar avea suficiente locuri memoriale, ca proprietatea ar fi fost „doar“ a mamei lui Enescu, cladirea nu ar fi avut valoare arhitecturala de patrimoniu, ar fi fost urata si imposibil de restaurat, ca putinii adepti ai salvarii casei ar urmari profituri personale si ar alerga dupa notorietate. Cam acelasi tip de argumente au fost folosite in ultimele cateva luni pentru a submina sansele achizitionarii prin subscriptie a Cuminteniei pamantului, calificata si ea drept „urata“ sau chiar o reprezentare a unei fatete nerespectabile a lumii rurale romanesti, cea a intarziatilor mintali. Daca in cazul casei lui Enescu au intrat in joc si marunte invidii intre muzicienii romani, in cazul Brancusi s-a ajuns pana la a se invoca – cum mi se scria pe Facebook – o vina a „elitei“ intelectuale, a celor de la GDS, care ar fi contribuit la dezvoltarea nepasarii fata de valorile culturale, neocupandu-se de grijile „populatiei sarace“ in ultimele doua decenii. Evident, nu era parerea unui istoric de arta, ci mai curand a unui soi nou de „agitator“.
M-am gandit de multe ori care este originea idiosincraziei fata de Enescu si Brancusi. Nu am spatiu in aceasta rubrica pentru a dezvolta subiectul, dar cred ca ar merita recitite si reflectat la observatiile pline de simplitate si claritate formulate odinioara de istoricul de arta Ionel Jianu, a carui monografie Constantin Brancusi. Viata si opera, aparuta la Paris, a fost tradusa in romaneste in 1983 deja. Cum o demonstra el, adversitatea fata de sculptorul modernitatii secolului XX s-a manifestat constant in Romania, incepand din 1910, de la prima expunere a Cuminteniei pamantului la Salonul „Tinerimea Artistica“. Amatori mai curand de academism si idealul sau de „frumusete“, colectionarii romani (cu rare exceptii) nu au aratat „nici un interes pentru sculptura lui Brancusi“.
Cunoscutul critic de arta George Oprescu nota in 1935 ca odata cu Brancusi, care „s-a apucat sa simplifice, sa concentreze, sa reduca formele la figuri mai mult sau mai putin geometrice“, „a inceput arta abstracta“, cu „lucrari bizare, dar atragatoare prin simplificarea lor voita“. Intr-o concluzie si ea bizara, daca nu cumva ironica, George Oprescu incheia: „Dar, in definitiv, Brancusi nu apartine sculpturii romanesti“.
Asadar, o lunga istorie de adversitate si idiosincrazie, prelungita pana astazi, si in care Constantin Brancusi si-a gasit relativ putini sustinatori. Ionel Jianu readucea in atentie, din arhive, o pledoarie pro-brancusiana neasteptata, datand chiar din 1910. Intr-un articol intitulat chiar Cumintenia Pamantului, in „Universul“, Al. Vlahuta nota un dialog – intr-un stil amintind de contemporanul sau, si al nostru, Caragiale:
„— Ai vazut ce a trimis Brancusi?
— O sperietoare de vrabii.
— De ce au primit-o?
— Ca sa-l compromita!
Aprecieri din astea se vanturau in fata operei nepasatoare care, din cauza prea marei ei simplitati, nu era inteleasa. Dar artistul pare a se sinchisi de vorbele noastre tot asa de putin ca si Cumintenia pamantului“.
Ma intreb daca George Enescu s-a bucurat vreodata cu adevarat de un tratament mai bun, daca a fost/este, exceptand Rapsodiile sale, un compozitor, (compozitor, nu artist!, subliniez) popular printre cei de ieri, ca si de astazi, cei din urma cautand si invocand toate pretextele posibile pentru a se opune sau a denigra restaurarea uneia din casele sale.
Dincolo de toate, sunt convins ca „muzica“ intelepciunii lui Brancusi, maestrul sculptor si, in tinerete, violonist amator, trebuie si ea salvata pentru cultura generatiilor viitoare.