Asa cum si tara asta e a mea? Un astfel de slogan se preteaza la parafraze dintre cele mai ironice, fiindca atinge una din marile probleme ale romanilor: nu prea simt, nu prea simtim ca asta ar fi tara noastra. De aici lipsa de implicare civica generalizata, dezabuzarea cu care sunt votati primari, senatori, deputati, consilieri locali condamnati in instanta, indiferenta cu care primim vestea alegerii lor. De aici apatia care domina Romania.
E tara asta a noastra? I-as intreba pe cei cateva milioane de romani care au emigrat in ultimul sfert de secol din motive economice – adica din saracie si lipsa de speranta. I-as intreba mai intai pe prietenii absolventi de facultate la inceputul anilor nouazeci, toti entuziasti, dornici sa se realizeze si sa realizeze ceva in tara asta a lor, a noastra, iar apoi toti emigrati – in general in Canada si Statele Unite –, scarbiti de tara, de sistem, de piedicile si umilintele de care s-au ciocnit permanent aici, in tara lor si a lui Brancusi, sculptorul cunoscut in lume drept francez. I-as intreba si pe romanii de pe strada, cei care, de voie, de nevoie, au ramas sa traiasca aici. Li s-o parea oare ca asta e tara lor? Ar vrea ca si Cumintenia pamantului sa fie – in egala masura – a lor? Iar daca oamenii astia s-ar stramba si ar zice ca nici vorba, Romania nu e, n-a fost niciodata tara lor, ci a alora, a celor de la putere, politicieni si afaceristi deopotriva, cine sunt eu ca sa-i contrazic?
Mai ales ca nici eu nu simt ca tara asta ar fi cumva a mea – decat in sensul apartenentei. Altfel, de cand s-a format acest stat, el a fost mereu la discretia alora, a celor care l-au putut folosi, cu tot cu resursele si bogatiile sale, in propriul lor avantaj. In alte parti s-ar zice ca l-au furat; la noi se spune ca „s-au descurcat“. Citam odinioara in volumul Romanii e destepti o istorioara povestita de C. Daicoviciu, despre sosirea de la Bucuresti la Lugoj a noului director al postei, numit dupa Marea Unire din 1918. Cand a vizitat institutia, proaspatul sef s-a uitat in jur si a zis: „Frumoase perdele, sa mi le duceti acasa!“. Ceea ce presupun ca s-a si intamplat.
Fiindca, de cand e Romania Romanie, tara este a celor care o controleaza si pot dispune de ea. Cetateanul de rand, platitorul de taxe si impozite, e mai degraba un serb sau un „ruman“, cum bine se spunea in vechime. Iar pana acum orice incercare de modernizare a acestei structuri ierarhice a fost sortita esecului.
Dincolo de resemnarea amara pe care o simt, asta ma face sa ma tem si pentru Cumintenia pamantului. Daca va intra in proprietatea statului roman, cine stie, poate ca odata – nu astazi, nu maine, dar odata, in schimbatoarea si totusi conservatoarea noastra tara – un potentat oarecare va intra in muzeul de colo, va vedea opera lui Brancusi si va spune „Frumoasa statuie, sa mi-o duceti acasa“. As fi mult mai sigur de destinul ei public daca as sti-o intr-un muzeu de prestigiu din strainatate.
Iar daca par sa exagerez, amintiti-va ca aceasta este tara unde o vioara Stradivarius cumparata de statul roman era cat pe ce sa ajunga in proprietatea unui politician oarecare, doar pentru ca parintele sau cantase (e drept, minunat) o vreme la ea. Si ca tot in tara asta – a mea, a lor, a alora – proprietati donate cu buna-credinta statului roman sau institutiilor sale, pentru a fi folosite in interesul tuturor romanilor, au ajuns in posesia unor persoane sau firme private. Fiindca aici se poate. Aici e furaciunea pamantului.