Stimate domnule Auster, va scriu de foarte departe, din Europa de Est. V-o spun deschis, nu sunt eu omul care sa se ascunda dupa textualitate: nu am fost unul dintre marii dumneavoastra admiratori.
Era o vreme – e un deceniu trecut de atunci – cand erati foarte la moda, daca imi permiteti acest adevar, printre tinerii mei prieteni, cu totii studenti in stiinte umaniste. Se pretindeau culti, se pretindeau rafinati, aveau – invariabil – doi mari scriitori americani preferati: pe dumneavoastra si pe domnul Philip Roth. Chiar va pastisau cu nerusinare, in micile lor incercari eseistice. Ma dezgustau. Fiecare se credea Auster si nici unul nu era, sunt sigur ca ati tot auzit aceasta realitate, care la noi a ajuns si vers de poem postmodern. Da, domnule Auster, va ocoleam exact din acest considerent: erati prea popular. Nu puteam sa indur inca un scriitor de succes la mine in biblioteca – si v-as ruga sa ma intelegeti: eram un poet abia publicat si, totusi, deja ratat. Succesul altora ma indispunea. Faceam si un foarte ieftin joc de cuvinte: va gaseam prea auster in metafora si am sa va rog sa luati in considerare ca, la noi, auster inseamna sarac. Eram, vedeti bine, un tampit. Nu stiam nimic despre Trilogia New Yorkului si nici nu voiam sa stiu.
Acesta este contextul in care mi-a parvenit o carte scrisa de domnia voastra. Nu era una dintre cele mai faimoase, fara sa fie mai putin insemnata. Era cartea Leviathan. Am citit-o fara sa ma incant. Dar am citit-o in regim de urgenta, din ratiuni foarte sentimentale. Mi-a fost daruita, asa ca v-am elogiat in fals ca un nebun. Ani de zile am trait cu aceasta rusine si ma bucur ca am ocazia sa ma marturisesc.
Vedeti dumneavoastra, cartea mi-a fost daruita de o tanara (eu aveam 22-23 de ani, iar ea era inca mai tanara decat mine). Stiti, desigur, ce inseamna o asemenea stare a faptelor.
Aflati ca am avut cu aceasta domnisoara indelungi intrevederi in parcuri si in gradini publice, ne-am sarutat pe terase si in restaurante modeste, potrivite statutului nostru de studenti din Rasarit. Nu am facut niciodata dragoste, iar aceasta este una dintre cele mai complexe intamplari ale studentiilor mele. Totul a fost atat de frumos si de pur, incat iubirea nu ar fi facut decat sa mutileze aceasta pagina de viata. Resimt o melancolie foarte tandra cand imi amintesc istoria aceasta veche.
M-a iubit? Poate ca m-a iubit cu o intelepciune la care doar femeile pot uneori ajunge. De ce nu s-a implinit dragostea noastra? Dar cine spune ca nu s-a implinit? De ce o despartire inainte nu poate fi cel mai frumos sfarsit pentru o poveste de amor?
Mi-am amintit toate acestea pentru ca de curand m-am reintalnit cu domnia voastra si nu aveam cum sa nu-mi amintesc. Am inceput sa citesc Sunset Park aparent fara nici un motiv. Sa spunem ca am simtit totusi o chemare.
Si m-am simtit foarte apropiat, m-am simtit frate cu Miles Heller, un barbat inca tanar, pe care l-ati lasat la o rascruce fotografiind obiecte abandonate. Si m-am emotionat de dragostea sa pentru baseball si am inteles foarte bine ce scrieti cand scrieti despre regrete pana la sfarsitul zilelor.
Si nici nu stiu cum sa va spun, domnule Auster, ca nu mai stiu nimic despre iubita mea de acum un deceniu. A murit? E bine? Poarta inel? S-a maritat? Are copii? E fericita? Mai canta cateodata karaoke? Nu stiu si nu voi afla niciodata – si ce daca?
Am citit Sunset Park incarcat cu toata aceasta melancolie, imbogatit de acest adevar revelat: iubirile care nu se implinesc nu au cum sa nu fie pentru totdeauna.
Domnule Auster, adevarul este ca m-am convertit. Nu mai sunteti de mult la moda in lumea mea, iar asta de asemenea e bine – doar fanaticii rezista pe baricade si va tin de icoana.
Da, m-am convertit abia acum la austerism, gata!, sunt omul dumneavoastra; si mai aflati ca abia cu ultimele cuvinte din Sunset Park m-ati convins, abia cu prezentul, clipa de fata, aceasta clipa trecatoare, in prezentul care este aici si apoi dispare, prezentul care dispare pentru totdeauna.
De aceea va scriu: pentru ca in prezent, in prezentul care tocmai a disparut din nou pentru totdeauna, m-am indragostit, din nou, ca un tanar, de o carte – m-am indragostit de Sunset Park. Cand am inchis-o, mi-a aparut chipul acelei foarte vechi iubiri, si am zambit fara frica, cum e bine sa zambim trecutului disparut pentru totdeauna.
Si de aceea…