Aparut dintr-o necesitate estetica, urmare a unui foarte indelungat sir temporal de raportare a teatrului la text ca focar al creatiei, regizorul a contribuit prin prezenta sa la transformarea radicala a artelor spectacolului, carora le-a dat statut si continut. „Rivalitatea“ regizor-dramaturg e o istorie activa care a generat moduri de gandire scenice variate, printr-un joc progresiv al „atributiilor“ creative. Epuizarea modelului milenar in care teatrul incepea cu scriitorul si opera lui literar-dramaturgica a impins catre experimentarea altor modele si a incurajat inventarea unor formule ce ne prezinta noi orizonturi ale vietii si ne uimesc sensibilitatea. In secolul trecut, schimbarile de paradigma artistica si-au gasit resursele in „confruntarea“ dintre regizori si dramaturgi, primii castigand flagrant in importanta, ceilalti trecand in plan secund, neputinciosi in fata operatiunilor de rescriere scenica la care erau supusi prin conceptul mizanscenic. Dinamica repozitionarii in raport cu piesa si cu autorul ei l-a condus pe regizor la conditia de coautor, de creator care remodeleaza lucrarea dramatica, recitind-o semantic, descoperindu-i noi potentialitati. Trecand neintentionat, dar fara echivoc, in varful ierarhiei actului de creatie, directorul de scena si-a asumat conditia de suveran, uneori absolut, al spatiului teatral. Decupaje, amestecuri de genuri, registre si lucrari, adaugiri, mixaje de autori si piese, stramutarea actiunii in alti timpi si spatii istorice, redimensionari, transformari caracteriale ale personajelor, ale relatiilor lor scenice, prelucrari, asocieri, intertextualitati etc. au oferit o extraordinara diversitate de propuneri creative. In spatele lor s-a aflat regizorul, devenit figura centrala a inventiei artistice, responsabil de noutatea si reusita constructului scenic. In aceasta paradigma axata pe actul de (re)interpretare, care a dominat, cu putine exceptii, teatrul celei de-a doua jumatati a secolului trecut, textul devenea o resursa la dispozitia estetica a regizorului, cu a carui imaginatie se masura, iesind remodelat dintr-un proces de talmacire. Regizorul-interpret isi supune textul, il reinventeaza prin scriitura scenica pe care o reprezinta viziunea sa de spectacol, descoperindu-i latentele de sens, atribuindu-i altele, nebanuite, prin solutii inventive. Ceea ce se taie din text se reasaza in imaginea scenica, se rezolva in vizualitate, sonoritate, corporalitate, prin manevre artistice preluate frecvent din arte inrudite – dans, cinematografie, opera, arte vizuale – si asimilate prin creatii de genuri hibride. Extinderea libertatii creative spre zone altadata de neimaginat a oferit istoriei recente a artelor spectacolului o apreciabila pluralitate, in centru aflandu-se regizorul ca agent principal.
Dincolo de diferentele dintre culturi teatrale nationale, inca prezente in ciuda globalizarii si a efectului ei, cultura-lume, de ceva vreme nu mai conteaza in primul rand doar reinterpretarea dramaturgica si relevarea de noi sensuri prin folosirea unor chei de lectura scenica inedite. Sub presiunea noutatii si a schimbarii, in dialectica scenica s-a pasit intr-un nou timp istoric. Ierarhizarea pe verticala a echipei de spectacol s-a uzat ca unica structura productiva, transformindu-se si devenind mai degraba o egalizare pe orizontala in privinta atributiilor creatoare. Regizorul nu mai e autoritatea tutelara de a carui creativitate depinde fundamental valoarea unui spectacol. In noua configuratie, el coordoneaza procesul de pregatire, stimuleaza echipa, integrand toti contribuitorii, asigurandu-se de asimilarea solutiilor intr-o perspectiva unificatoare. Pana mai ieri, regizorul era coautor impreuna cu dramaturgul; azi, fiecare membru al grupului de creatie are acces la auctorialitate, in parteneriate creative cu ceilalti. Adesea, textul nici nu exista, se construieste in cursul repetitiilor ce devin atelierul unde regizor, scenograf, light/sound designer, coregraf, actori contribuie la elaborarea produsului oferit la premiera publicului. Uneori si acesta, publicul, are partea sa de contributie, formula de spectacol presupunandu-l ca participativ. Creatia aduna creatori egali, de nivel valoric similar, cu sarcini diferite. Regia care rescrie a devenit regia care emuleaza si integreaza. […] Practicile colaborative specifice ultimelor decenii au configurat un peisaj generos in tonuri si nuante, stilistici caleidoscopice dependente de iscusinta echipei de spectacol coordonate de regizor si de misiunile estetice personalizate ca raspunsuri „la cererea publicului“ care, firesc, doreste mereu altceva. […] Noile moduri de creatie prefera interactiunea, intr-un coautorat generos.
Privind in trecutul teatrului, traseele regizorale au interferat beligerant cu cele dramaturgice, reducand aportul dramaturgului in economia artistica a spectacolului. Acum, l-au facut unul din membrii echipei ori ii preiau cu totul insarcinarile creative. In prezent, autorul de teatru scrie si regizeaza in egala masura. Unificand un binom istoric (dramaturg-regizor), acesta scrie el insusi scenariul, adesea in stransa colaborare cu actorii, in cursul productiei, in raporturi de putere creativa democratice. Nu face treaba scriitorului de piese: nu da un text inainte de prima repetitie sau, daca exista un draft, acesta e remodelat pana la premiera; dar isi extinde aria de influenta, ocupandu-se si de partea de vorbe pentru a servi viziunii de spectacol. Cu putine exceptii, regizorul-dramaturg nu monteaza decat propriile texte, „scriitura de platou“ (Joël Pommerat) ce nu functioneaza ca literatura dramatica asezata intre coperte asteptand sa fie descoperita, citita si abia apoi, poate, pusa-n scena. E apropiata de scena, se naste din nevoile ei si, deocamdata, e putin probabil sa mai fie utilizata pentru alte montari. Sunt scenarii de „unica folosinta“, documentand istoria recenta, teme convulsive ignorate de opinia publica, pe care totusi le reunesc in volume. Modurile estetice ale reprezentarii nu mai mizeaza pe reinventarea contemporana a povestilor canonice, ci pe povestile zilei, pe indivizi si pe istoria mica. Textul scris astfel, pe „buza“ scenei, castiga intensitate si forta din noua geneza, dar se molipseste si de fragilitatea caracteristica spectacolului teatral care dureaza cat sunt aprinse reflectoarele.
(Fragment din introducerea la volumul colectiv bilingv Regia romaneasca, de la act de interpretare la practici colaborative/ The Romanian Theatre Directing, from Authorship to Collaborative Practices, coordonator Oltita Cintec. Lansare la FITPT Iasi si FNT Bucuresti 2016)