– Fragment –
Tresari. Si vorbele, si accentul soferului erau ciudate – straine si totusi familiare. Se uita in oglinda retrovizoare din fata si ii intalni privirea vesela: un cap rotund, cu pielea smeada, ochii usor migdalati si o chelie ce i se intindea spre crestet ca pe un deal despadurit. Ii amintea de tractoristii arsi de soare din satul bunicilor, de pe vremea cand era copil. Doar ca soferul n-avea basca. Parea cam de aceeasi varsta cu el, poate doar un pic mai batran. Zambea.
— Dumneata nu esti roman, asa-i?
— Ba acuma da. Am luat examenul. Anul trecut am luat.
Il cuprinse curiozitatea.
— Si Rebreanu cine-i? arunca intr-o doara.
— Mare scriitor roman de romane de la secolul doua zeci. O scris Ion, Rascoala si Padurea… Padurea…
— Spanzuratilor, il ajuta.
— Exact. Da. Stiam.
Soferul avea mici probleme cu „a“-urile, pe care parca le pronunta, parca nu. Si cu unele acorduri gramaticale. Dar altfel, daca nu erai atent, nu ai fi ghicit ca e strain. Nici nu era, dupa spusele lui. Nici basarabean nu era, ca nu arata a basarabean. Parea un soi de arab sau, oricum, de prin Orient. Numai ca nu transforma „p“-ul in „b“ sau „t“-ul in „d“, cum se obisnuise sa-i auda pe studentii arabi din Timisoara: „Nigi o broblema, baiadu’“. Ba chiar scapa urme de accent banatean.
— Dar de unde esti dumneata de loc?
— De la Teheran, ii raspunse soferul, care astepta intrebarea. Din Iran, de-acolo is.
— Ai fost student aici, nu? La ce facultate?
— Nu, nu. Nu aici. Eu am venit din noua zeci si unu. Facultatea am facut-o la Teheran. In Timisoara am venit mult dupa ceea. Dar aici traiesc. Aici am nevasta si copiii.
— Acum esti roman.
— Nu. Adica da, dar dup-aia, protesta soferul razand.
Dupa care il auzi pe iranian rostind clar mantra banateana:
— Io mi-s banatan in toalele mele.
De data asta nimerise toate „a“-urile. Probabil ca repetase mult propozitia asta. Soferul rase si dadu din cap incantat.
— Si io mi-s banatan, ii spuse el inveselit si ii intinse mana printre scaunele din fata. Vlad!
Iranianul i-o stranse scurt, apoi apuca iar repede schimbatorul de viteze.
— Hamid. Incantat de cunostinta.
— Deci banatan!
— Da, da, dadu decis din cap Hamid, amintindu-i o clipa de cainii de plus care se puneau pe vremuri in partea din spate a masinii, la luneta, si balanganeau capul in sus si in jos cand masina se zgaltaia. Banatan.
— Si cum ai ajuns aici? In Banat, adica.
(Povestea lui Hamid)
— Dan noua zeci si unu am venit. Atunci eu m-am decis sa plec din Iran, ca acolo nu mai era sa traiesti uma… omenesti. Nu se mai putea duce viata asa. De-aia, ca acolo pe noi ne conduc popii. Aia e. Eu ma pis pe tara unde conduc popii! Imamii, popii, asa le zice la noi. Totuna e, nu? Eu cred in Allah ca Allah e mare, dar n-o zis Allah sa nu beau vinul, sa nu ascult muzica daca-mi place, sa nu fac petrecere. Voi faceti petreceri multe si nu e frumos? Sa stii ca e frumos.
— Un verisor al meu, el a zis sa vin. Puteam sa merg in Germania, si in Suedia, dar el a zis, vino aici, ca e bine la Timisoara. Am venit cu pasaport si am deschis o firma, ca sa primesc dreptul sa fiu rezident. Asa era legea la Romania atunci. Eu am venit asa, asta, ca investitor, si am primit ca sa fiu rezident. Am avut firma cu verisorul ala doi ani, trei, dupa aia nu a mai mers si am lasat.
— Da, am zis. Eu mi-s banatan in toalele mele. Eu aicea traiesc.
— Familia e frumoasa, da. Nevasta si doi copii. Dumneata ai? Sa va traiasca. E bine asa. E bine si numai unu’, dar eu to’deauna am zis ca e mai bine doi. Dar poate sa fie si trei.
— Nu, nu ma mai intorc acolo. Adica mergem in vizita, asta da, la neamurile. Aici e bine. Nu e nici bataie, nu e razboi. Stii, eu am fost la razboi, cand o fost la noi razboi cu Irak. M-o chemat la razboi si am fost. Am si rana de la razboi, m-a impuscat intr-o noapte si m-a dus la salvare de acolo, la medic de pe front, si a venit medicul si-a zis ca trebuie sa scoata un, asta, rinichiul. Ca nu se poate altfel, numa’ sa scoata rinichiul, ca asa e rana. Dar eu nu am vrut. Am chemat pe unchiul meu de la Teheran la telefon si el o zis sa nu scot nimic, ca rezolva el. Si-atunci am zis sa nu mi-l scoata si medicul o zis ca pe raspunderea mea? ?I-am zis, da, pe raspunderea mea, si mi-o dat si-am semnat ca pe raspunderea mea. Atunci m-a dus la spital la armata si n-am mai fost la razboi. Unchiul meu o venit si-o rezolvat si m-a adus la Teheran la spital si acolo m-a operat si nu mi-a scos rinichiul. Asa era la razboi. Am avut mare noroc ca am scapat asa.
— In revolutie ai fost ranit?
?t-tt-tt… Mare pacatul! Stiu ca or murit multi atunci aici.
— Eu nu am vazut cum era inainte. Numa’ nu imi place nici comunism, nici popii nu imi plac. Traim bine aici, ne-a primit bine, cu paine si sare, cum zice. N-are nimeni treaba cu noi. Avem prieteni, facem petreceri, facem glume. Allah e tot unul pentru toti. Nu avem noi treaba cu asta. Eu is inginer de meseria mea. Puteam face si asta, dar e asa, e mai incurcat. Cu taxiul e mai liber, fac programul cum vreau eu sa fie, merg la casa, vin inapoi la statie, rezolv treburile. Da, destul de bine. Ajunge pentru familie. Nevasta e la banca, are salariu si ne descurcam. O fost la Teheran de trei ori. Cu mine o fost. Ea zice ca ii place un pic, dar nu zice drept, ca nu ii place. Nici mie nu imi mai place acuma, cand conduc popii. Inainte o fost frumos, sa stii! Teheran o fost frumos si o fost distractie multa acolo.
— Nu tot imi place. Nu imi place ca e hotia multa. E peste tot. E si in Banat, stiu de la verisorul meu o gramada de povesti care e cu hotie. E hotie multa si e haram, pacat. Si la noi la Iran e hotie, dar nu cred ca asa mult nu e niciodata. Nu, la Bucuresti nu imi place. Am fost de multe ori. Nu e frumos. E mai multi bani, dar nu e frumos. E ca la Teheran acuma, numa’ ca nu conduc popii. E mare inghesuiala si lumea e cu multi nervi si tot fugi acolo, fugi dincolo, toti fug si toti is cu multi nervi. Aici e frumos si e linistit. Asa zice si nevasta.
— Spune, domnu’, unde vrei sa opresc?
CARTEA
Vlad Jivan e patronul unei edituri obscure din Timisoara anului 2011 si erou al revolutiei din 1989. Face afaceri profitabile cu un fost securist din Bucuresti, iar in timpul liber ii place sa joace baschet si sa stea la bere cu prietenii. Discuta patimas despre mafia tiganeasca, despre „invazia“ oltenilor care au distrus civilizatia banateana si – doar pe jumatate in gluma – despre secesiunea Banatului. In trecutul sau exista insa cateva secrete pe care nu le dezvaluie nici macar sotiei lui, Emilia, cel mai intunecat fiind legat de o excursie din 1989 cu parintii in fosta Iugoslavie, la Split, pe litoralul Marii Adriatice. Iar cand Emilia il convinge sa mearga in concediu in Croatia, Vlad isi redescopera prietenii croati de odinioara, ce poarta cicatricile unui razboi secesionist, si ajunge sa se confrunte cu trecutul sau tainuit. Disco Titanic e un roman cu adolescenti maturizati traumatic intr-o lume coplesita de puseuri nationaliste sau localiste, o carte despre tandretea si cruzimea care se ascund in fiecare dintre noi.
AUTORUL
RADU PAVEL GHEO este scriitor, redactor de carte si traducator, membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al PEN Club Romania. De acelasi autor, la Editura Polirom au mai aparut: Adio, adio, patria mea cu idin i, cu adin a (2003, 2004, 2013), Romanii e destepti. Clisee mioritice (2004, 2006, 2014), Fairia – o lume indepartata (2004, 2016), DEX-ul si sexul (2005, 2016), Tovarase de drum. Experienta feminina in comunism (coord. impreuna cu Dan Lungu, 2008), Numele mierlei (2008), Noapte buna, copii! (2010).